Cristian Teodorescu, un optzecist reconvertit


Am recitit destul de recent un roman pe care l-am citit pentru prima oară în perioada Masteratului, romanul dlui. Cristian Teodorescu, Tainele inimei. Ştiam o bună parte din proza sa scurtă din volumul Maestrul de lumini, reproduse într-o ediţie nouă, dintre acestea se remarcă celebra proză Tapetul, jurnalul unei coafeze Mina M., un soi de madame Bovary de la mahala, care se decide să divorțeze, dar printre cele mai cunoscute povestiri sunt și cele intitulate Maestrul de lumini, Faptul divers, Elefantul, Moștenirea, şi am citit volumul care continuă oarecum universul acestuia în epoca post-comunista Întîmplări din lumea nouă, dar care mi s-a părut la momentul în care l-am citit ca intrând uşor într-un soi de fading. Cristian Teodorescu[1], binecunoscut prozator optzecist, a dăruit şi el cititorilor două astfel de volume intitulate Povestiri din lumea nouă, şi Îngerul de la benzinărie în care poetica optzecistă era translată asupra noilor realităţi, nu fără talent şi măiestrie literară. Autorul atinsese o culme de măiestrie în primul său volum Maestrul de lumini, urmat de un roman, Tainele inimii, un roman realist, doric, un Bildungsroman alcătuit din mai multe povestiri ai formaţiei unui intelectual din anii 80. În Povestiri din lumea nouă, şi Îngerul de la benzinărie autorul a reuşit performanţa de a-şi egala propriul său record personal, instituit cu ocazia publicării primului său volum de povestiri, Maestrul de lumini, recunoscut de critica literară drept unul din cele mai valoroase volume de proză scurtă din anii 80. Dar lumea nouă trebuia să sondeze noi zone poetice ale prozei, să experimenteze limbaje noi.

Nu voi intra în consideraţiuni privind importanţa prozei scurte pentru povestitorii optzecişti şi nu voi insista asupra relaţiei cu tradiţia prozei scurte americane, de la Ernst Hemingway la Raymond Carver, promit să revin cu altă ocazie. Un blog e altceva decât o cronică literară, vrea să aducă doar aşa, un precipitat de cronică. Romanul său însă pare în primul rînd, aşa, un soi de ţesătură de nuvele sau de short stories.

În Tainele inimii, care nu are nicio legătură cu începutul de roman al lui Mihail Kogălniceanu, am regăsit atmosfera din celelalte romane din anii 80, e un aer comun dacă vă uitați peste cele două roane ale lui Sorin Preda, Parțial color, sau Plus, minus o zi, personajele cărţii sunt extrem de puternice, iar eroul principal e un intelectual, Octavian, care cade în vidul interior. Pe mine m-a cam plictisit, mărturisesc sincer, cred că romanul a pierdut mult în propețime după 1989 deși tipologiile umane nu prea aveau cum să se modifice. Un liant aparte îl dau fragmentele narate la persoana a doua, cum am mai întîlnit prin cărţile lui Julio Cortazar, care dau ritm alert şi se constituie într-un soi de cor tragic cu ajutorul căruia sunt comentate acţiunile şi deciziile personajelor. E un roman care rezistă, după umila mea părere, tocmai pentru atmosfera gogolian-sadoveniană a târgurilor de provincie iar titlul cărţii, veţi vedea, poate părea doar o dulce ironie. Trecerea de la proza optzecistă cu țărani și navetiști, vizibilă în romanul colectiv Autobuzul de Însurăței, produs de membrii cenaclului Junimea condus de Ovid S.Crohmălniceanu, la buticarii și bișnițarii tranziției se va face în volumul de proză scurtă Întîmplări din lumea nouă, cînd autorul își reglează tirul și nimerește doar cîteva ținte, printre ele figurează și Motocicleta lui Dollinger, Avionul lui Băicel, sau Secta lui Barză.  M-am bucurat evident să aflu că Cristian Teodorescu a erecidvat și a adunat o serie din povestirile publicate în serial în revista România literară în volumul Medgidia, orașul de apoi, un roman cu personaje felliniene, din care se disting diverse personaje, construite pe jocul stereotipiilor interetnice, ca-n piesa de altă dată, Take, Ianke și Cadîr, taote aceste destine gravitau în jurul resturantului CFR luat în grijă de Fănica și Virginia Teodorescu, care nu-s nimeni alții decît bunicii prozatorului. Trăsătura esențială a acestor proze este dată de minimalismul lor, ele sunt mai mult niște snoave de tip Nastratin Hogea, niște întîmplări inventate sau cunoscute doar locuitorilor din Medgidia, care sunt demne de realismul magic, cultivat la noi de Ștefan Agopian, în Manualul întîmplărilor sau Tache de catifea sau de Varujan Vosganian în Cartea șoaptelor, o altă revelație în materie de roman românesc contemporan. Medgidia, orașul de apoi are ceva dintr-o terra mitica, e un soi de Macondo autohton în care se întîlnesc pe planul acesta invizibil dintre ficțiune și amintire dom Caludi, insula Ada Kaleh, scufundată în apele Dunării de construcția marelui baraj de la Porțile de fier, potcovarul Bazil, curcanii lui Tefik, sărbătoarea Ramadanului, Costică Observatorul Astronomic, cîinele Leuțu lui Neli care băgase spaima în locuitorii orașului mai ceva ca dulăul din Baskerville, prietenii lui Caludi, martirul Paulică, cafeaua lui Sarkis, niște întămplări neobișnuite cel puțin dar care dau farmecul cărții, capitolul final punînd problema esențială, cea a dispariției acelei lumi și a nostalgiei care l-a cuprins pe povestitor, care își rememorează pe măsură ce povestește chiar propria copilărie sau viață.

 

 

 

[1] Cristian Teodorescu, Povestiri din lumea nouă, Bucureşti, Rao, 1996 şi Îngerul de la benzinărie, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003

Cititoarele analfabete


Nu sunt un admirator al romanelor cu teza dar nu am putut sa nu observ o paralela intre ceva mai recentul roman Hotul de carti bestseller-ul ecranizat recenta si Citititorul lui Bernard Schlink, ecranizat si el in 2003, si anume ca cele doua personaje principale, Liesel si Hanna sunt analabette si ca invata sa scrie si sa citeasca citind la indrumarea unor persoane mature in cazul fetitei Liesel sau mai mici cu 20 de ani, las la o parte relatia carnala dintre Hanna si naratorul lui Schilinck. Perioada e aceeasi dar miza e diferita, Hanna e judecata pentru crimele comise ca soldat SS in lagarele de concentrare, in vreme ce Liesel este doar o fetita germana infiata de un cuplu care o invata care sunt valorile morale pe care te poti baza in viata pentru a disparea apoi cu totul intr-un bombardament aliat. Si cu toate acestea cele doua carti au un aer comun tragismul cu care personajele principale privesc viata, transmis ulterior celor doua filme, Cititorul fiind ceva mai premiat decit Hotul de carti.

Legaturi superbolnavicioase


Pe vremuri am ascultat la un cenaclu o proză scrisă de Cecilia Ștefănescu, cred că-i chiar proza ei de debut din Ferestre 98, antologia noastră comună, care se numea Vacanțierul, nu-mi mai aduc aminte prea multe chestii, naratorul era o tipă, cam de vîrsta autoarei care povestește despre vacanțele la doi mai și la Vama Veche, unde citea Jurnalul fericirii, Meseria de a trăi, de Cesar Pavese, Marquez, Henry James, și William Faulkner, și Narziss și Goldmund, povestit pe drumul dintre doi mai și vama veche, apropo săptămîna aceasta eu citesc o carte mare, groasă și grea din cale afară, monografia lui Mircea Mihăieș, Ce rămîne, pornind de la opera lui William Faulkner, i-am citit bătrînului sudist mai toate romanele, am apreciat o idee din prefață, cică ar fi scriitorul cel mai citat dar de nimeni citit, uite că mai există și excepții de la regula lui Mihăieș, de departe Cărțile crude, cartea sa de debut rămîne cea mai bună carte a autorului, eu le-am citit pe toate, și cea despre Cohen, și cea despre doliul lui Leon Wieselteir, și evocarea in memoriam lui Tony Judt, și Jurnalele intime și sinuciderea, și recviemul lui detectivului Phillipe Marlowe, inventat de Raymond Chandler, de fapt un soi de recviem al romanului polițist de tip hard-boiled, care apropo nu prea are nimic în comun cu detectivii Agathei Christie sau cu comisarul Maigret al lui Georges Sienon, care se încadrează în familia clasică a romanului de tip misterul camerei închise, ce dă titlul unui volum de short-stories scris de Florin Manolescu.

Personal prozele Ceciliei din Ferestre 98, 8-eme jour, un soi de Parfumul lui Wedekind, și Pe aripile gîndului mi se par mai reușite decît romanul ei Legături bolnăvicioase, din care mi-au plăcut acele mici pliuri textuale, cutiuțe, cum le numește autoarea cărții, un fel de budoare în care sunt ascunse tot felul de amintiri sau liste de cuvinte, denumite My sweetest box, dar și celebrele liste heterotopice, pe care le putem întîlni în toate povestirile și romanele postmoderne, de la Borges la Gheorghe Crăciun, al cărui roman postum, Femei albastre, se găsește în librării. Apropo și naratoarea din romanul ei citește romane, Pardaillan și Fausta, Cei trei muschetari, Tess, Pe aripile vîntului, Forsyte Saga, Nora, Roșu și negru, Jenny Gerhardt, că de n-ar fi fost așa nu s-ar fi făcut personaj de roman. Dintr-o asemenea cutie iese la un moment dat și acel Ștrumpf albastru pe post de capac, care i-a inpirat lui Ianuș titlul volumului său de poezii Ștrumfii afară din fabrică! Altădată, în Gîndăcelul, naratoarea va introduce cîteva denumiri latinești de gîndăcei, nu de alta dar așa e cînd scrii romane postmoderne, mai tragi cu ochiul și în tratatele de entomologie ca să culegi nume ca Tettigonia viridissima, Graphosoma lineata, ranatra linearis, Cetonia aurata, apropo Mantis religiosa nu-i nicidecum un gîndăcel ci o ditamai insecta, am văzut una în realitate într-o pădure de lîngă Seul și arăta destul de amenințător.

Per ansamblu romanul Legături bolnăvicioase nu prea are nicio legătură cu filmul dar nici cu romanul cavalerului francez, Legături priejdioase, și este mult mai soft, mai salingerian decît ar părea la prima vedere, eroina romanului, Kiki parcă refuză să se maturizeze, se refugiază într-un soi de adolescență prelungită, vecină cu homoerotsimul și face obsesie pentru o prietenă de aceeași vîrstă,

Cel de-al doilea roman al Ceciliei Stefanescu, Intrarea Soarelui continua sub un alt unghi obsesia dragostei, de data aceasta intre doua personaje adolescente, Sal si Emi, care au un perfect profil salingerian, Cecilia a introdus la  Cenaclul Litere a lui Mircea conceptul de minimalism, are si o punere in abis, povestea foarte originala a legendei lui Tristan si a Isoldei lui, ni  se face cu ochiul cititorilor ca povestea este tristaniana, ca cei doi nu vor ramine impreuna, in ciuda amorului lor exprimat cu senzualitate maxima de autoare si simbolizat de inelul cu  piatra neagra. Cei doi se vor reintilni la mare, de data asta ca doua personaje adulte, Sorin si Emilia, si vor lua masa impreuna cu familiile lor pe care si le facusera intre timp, apropo Matei este botanist iar autoarea are din nou liste de plante in roman. Am citit si eu mirat cronicile negre ce au fost facute romanului, evident scenele morbide nu m-au atras nici pe mine, inclusiv tentativa de sinucidere a lui Sal, care se repede cu pumnii in vitrina cu arme a tatalui lui  Emi, taindu-si venele, dar lectura propriu zisa mi s-a parut destul de facila, cartea fiind mult mai bine scrisa decit voia sa transmita critica rautacioasa. Uneori scenele ating zona pornografiei literare, spre exemplu visul Emiliei si scena violului lui Emi de catre Harry, o scena traumatica din adolescenta. De asemenea  Matei care intelege imediat iubirea mare dintre Emi si Sal devine chinuit de o subita gelozie, pe care  nu o poate topi nici macar Matilda, fiica lor. Finalul cartii este si mai pesimist, cu trupuri in descompunere si personajele cartii care dau bir cu fugitii ca sa nu mai vorbeasca sau sa cinte povestea de dragoste dintre Sal si Emi.  Scena initiala face legatura cu finalul, cadavrul pe care il descopera Sal este al lui Emi, alias Emilia, evident la figurat, nimic nu mai ramine din obsesia nudului adolescentin, cei doi se cauta dar nu este posibil sa se mai regaseasca.

 

Cabana memoriei


Cabana memoriei de Tony Judt http://en.wikipedia.org/wiki/Tony_Judt

 

Nu trecusem cu vederea cărțile unui cunoscut istoric american contemporan, Tony Judt( 1953-2010), cel care a scris un eseu despre situația politică de la noi, România la fundul grămezii, dar cea care mi-a atras atenția în mod deosebit este o cărticică intitulată Cabana memoriei, o carte mai specială, în care firul epic este dat de amintirile autorului, paralizat de o maladie care îl va ucide în anul 2010, boala Lou Gehrig, cea care l-a mutilat și l-a transformat în gîndacul lui Kafka, un tetraplegic care își petrece cei trei ani din viață pe care îi mai are la dispoziție în patul de spital, care respiră asistat dar care se închide în cabana memoriei. Cazul lui Judt nu poate să nu-ți aducă în minte experiența lui Max Blecher, marele bolnav din literatura română, care suferea de o boală ușor diferită, morbul lui Pott. Prezentate inițial în New York Review of Books, aceste mici eseuri autobiografice evocă diverse amintiri din trecut, despre austeritatea de după război, despre mîncarea indiană, automobile diverse de la Peugeot sau Citroen, autobuzul de pe linia verde, cartierul londonez Putney, un vapor faimos, Lord Putney, viața într-un kibbuttz din Israel, unde Tony Judt va pleca pentru a experimenta viața sionismului isrealian, cameristele din căminele studențești din Anglia unde va pleca la studii, Parisul de altă dată și energia lui revoluționară din anul 1968, diverse joburi part-time care i-au permis să supraviețuiască pînă la bursa universității Cambridge, unde a studiat la King’s College, unde se alătură unei echipe de meritocrați, unei elite intelectuale. Un capitol extrem de interesant mi s-a părut cel intitulat Cuvinte, în care istoricul și poltologul Tony Judt, descris de Mircea Mihăieș în Ultimul Judt, se delimitează de dimensiunea înșelătoare a cuvintelor dar se desparte definitiv de ele, din cauza afecțiunii neurologice de care suferea. Sub presiunea Facebook, My space sau sms limba engleză a devenit din Nou-vorba lui George Orwell, autorul unui celebru eseu, The Politics and the English Language, o ne-vorbă.

În partea a treia, Tony Judt va descrie aventura sa academică americană, cînd ajunge acolo va străbate țara în Buickul uriaș, va mînca o pizza uriașă și se va întîlni prima dată cu principiul american Big is Beautiful. Universitățile americane există mai ales prin bibliotecile lor, cea din Bloomington Indiana, unde a lucrat și Matei Călinescu, avea 7.8 milioane de volume, în vreme ce cea din Urbana-Illinois are zece milioane de volume. Spre comparație biblioteca Facultății de Litere nu depășește 100.000 de volume, iar BCU Cluj are ceva spre 3.6 milioane de volume și șase milioane de publicații.  BCU București are peste două milioane de volume, dar alte 500.000 au fost distruse în timpul marelui incendiu din timpul Revoluției din decembrie 1989, cînd au ars și peste 30.000 de manuscrise. Tot în acest capitol Tony Judt va aborda frontal și alte teme ale eticii academice americane, inclusiv cea care ne preocupă și pe noi, românii, cea a hărțuirii sexuale, vorbind despre tabu-urile și hațișul de legi care le apără pe studente de orice formă de discriminare legată de gen, rasă sau pregătire și care asigură o șansă egală oricui dorește să urmeze o universitate în SUA.  Despre șederea în New York autorul are numai amintiri plăcute dar cel mai mult pare legat de aventura New York Review of Books, una din cele mai prestigioase reviste de cultură americană, de care și-a legat întregul destin și care i-a dat acest talent de eseist spumos, înrudit cu cel al unor alți esiști britanici de geniu, inclusiv cu eseurile lui George Orwell, cele ce au început să apară și în traducere românească, alături de jurnalul lui intim. Sub raport identitar Tony Judt se plasează la margine, este atras de marginali, poate chiar asta l-a atras să scrie eseul despre România situată la fundul grămezii, care se ereferă la aderarea noastră la Uniunea Euroepană, deși previziunile lui sumbre sau apocaliptice, dat fiind că era un euro-sceptic declarat sunt departe de a se fi împlinit iar dezvoltarea economică a României în UE este mai mult decît satisfăcătoare. El, evreul englez care predă științe politice și istorie în melting-pot-ul american, unde identitățile naționale  se topesc automat într-o singură supra-identitate, cea americană.

Ultimul capitol, cel care încheie cartea se numește simplu, Munții vrăjiți, aluzie la romanul lui Thomas Mann și la ultiul popas al autorului în vacanțele din Elveția, cel care premerg anii de paralizie totală și lunga sa luptă cu maladia Lou Gehrig, cea care l-a obligat să se refugieze drept mijloc principal de apărare în această superbă cabană a memoriei, un Proust traumatizat pentru care trecutul nu este un simplu panaceu ci un soi de morfină.

Cartea lui Tony Judt e un veritabil testament literar, un eseu despre lumea academică dar și un emoționant document personal, autobiografia unui mare spirit răpus de o boală cumplită, un document mărturie al importanței vieții care trebuie prețuită pentru fiecare secundă trăită. Rest in peace, Tony Judt!

Critifictiunile lui Mircea Mihaies


Spre deosebire de ceilalți colegi de generație care nu au fost la fel de norocoși, vezi cazul lui Radu G.Țeposu, Mircea Mihăieș a continuat să scrie cărți de critică literara, publicînd o literatură care merită din plin denumirea de critificțională, termenul acesta valiză fiind inventat de romancierul american Raymond Federman, fiind apoi diseminat în toate limbile pentru a desemna tocmai acest gen intermediar, specific post-modernismului, care rezultă din contopirea criticii literare cu ficțiunea.

Sigur este îndeobște cunoscut faptul că Mircea Mihăieș, profesor de literatură americană la Universitatea din Timișoara este unul din admiratorii declarați ai lui N.Manolescu, cu care a realizat o carte, Scutul lui Ulise, de fapt un interviu ceva mai lung, publicat ulterior într-un volum de sine stătător.  Încă de la volumul de debut, De veghe în oglindă, o culegere de eseuri despre jurnalele intime cele mai importante din literatura română și cea universală, alese pe sprînceană, scris într-un pronunțat stil personal, dar care își are un posibil izvor în volumele de Teme ale lui N.Manolescu, în căutarea unui titlu pentru carte autorul se oprește într-o prefață de tip work in progress, un șantier postmodern al cărții pe care o va scrie asupra unui titlu propus de Albert Thibuadet, un alt maestru declarat, iată, de la bun început, Trestiile lui Midas. În cele treisprezece eseuri de mare întindere Mircea Mihăieș se va opri asupra Jurnalului lui Stendhal, studiat din perspectiva a ceea ce criticii au denumit beylism, adică o filozofie care sondează deopotrivă vanitatea, dar și experimentarea erotismului, asupra Jurnalelor intime ale lui Baudelaire, Fusees și Mon coeur mis a nu, din care nu lipsesc exercițiile de tematism critic, Însemnările zilnice a lui Titu Maiorescu din perioada în care acesta era elev privat la Theresianum, Jurnalul lui Lev Tolstoi, un imens laborator al aventurii de a fi sau a deveni Tolstoi, viața și biografia în abis din Jurnalul lui Gide, care citește cu program ca un adevărat om de cultură, jurnalul lui Robert Musil, care ca și proprietarul său, nu-i decît un cimitir de gînduri și de proiecte literare, într-un rînd acesta consemnează că a simțit doar o ușoară jenă în fața morții, iar cel al Virginiei Woolf, spre deosebire de opera similară a amicei sale Kathrine Mansfield este o veritabilă plasă de prins fluturi, în vreme ce Jurnalul lui Kafka este doar epura unui domn înalt și subțire, agendele lui Mateiu Caragiale sunt la fel de captivante ca opera sa principală, romanul mit al literaturii române Craii de Curtea Veche, jurnalul lui Gombrowicz este ceva mai mult decît un simplu tangou argentinian, este un exercițiu de introspecție a literaturii poloneze, care exprimă un acut sentiment de jenă în fața pornografiei unei culturi oficiale, pro- comuniste. De pe listă nu lipsesc cesare Pavese cu Misiunea de a trăi, printr-o ciudată ironie a sorții, poetul și prozatorul italian s-a sinucisdupa ce fiinta cea mai iubita, o actrita de mina a patra din SUA care l-a părăsit, tipul era un om inteligent, dacă nu mă credeţi recitiţi povestirea sa, Prima iubire, cu un triunghi, doi băieţi dintre care unul este îndrăgostit de sora celuilalt pe care o descoperă făcînd dragoste cu un şofer şi atunci îşi bate cu maximă cruzime amicul din copilărie, gelos şi răutăcios, un alter ego al scriitorului, uşor impotent în relaţie cu femeile, un soi de Armance al lui Stendhal, este multă furie în povestirile lui, seamănă pe undeva cu tinerii furioşi din aceiaşi perioadă din Marea Britanie, mă rog nu-i prima oară cînd am parcurs jurnalul lui, cred că l-a analizat şi Mircea Mihăieş în Jurnalele intime şi sinuciderea, acum sunt fericit că am reuşit să-i citesc în paralel proza, Casa de pe colină nu-i cine ştie ce, parcă se încheie unde ar trebui să înceapă, o să o mai reiau peste cîţiva ani, am observat că toţi romancieri italieni moderni, Elio Vittorini, Cesare Pavese sau Alberto Moravia erau antifascişti, de altfel Pavese era să fie dat afară din liceu pentru că a condus o celulă antifascistă, dacă nu mă credeţi citiţi sau revedeţi filmul Ciociara, Cele două femei, un roman existenţialist pur sînge,din jurnalul său mi-au atras atenţia gustul lui pentru romantismul german, citea Beguin, Sufletul romantic şi visul, obsesia mitului şi revenirea la Fraser, la Creanga de aur, tratatul pentru care Mircea Eliade s-a apucat să înveţe limba engleză, şi de ce nu, ideea că tragedia antică avea două personaje, cel tragic şi corul, cea clasică franceză pierde corul şi devine o caricatură, tipul era un mare iubitor de literatură engleză, a tradus Moby Dick în italiană şi a rescris opera celebră, se pare că-i cea mai tare traducere din toate limbile, apreciez la acest jurnal sensibilitatea lui maladivă şi obsesivitatea feminină, difuză oarecum prin poezia sa, şi mai ales obsesia autoanalizei, deşi nu-s de părerea lui Mircea Mihăieş că ar anunţa în vreun fel intenţia autorului de a se sinucide. La un moment dat el spune că există o prejudecată a geniului, adică acest aspect cantitativ, geniile scriu 40 de tragedii, 30 de romane şi vreo sută de cărţi de eseuri, uite din punctul ăsta nu am văzut o monografie completă Mihail Sadoveanu, omul te sperie prin masivitate, şi la propriu şi la figurat, dacă ne referim la opera sa, Cesare Pavese a scris puţin, cîteva volume de povestiri, un jurnal intim, editat postum, alături de cîteva serii de scrisori, cîteva volume de versuri, şi la un moment dat s-a decis să repete o experienţă fundamentală, pe care nu avusese totuşi curaj să o ducă la bun sfîrşit cînd avea 18 ani, a luat un pumn de somnifere şi a adormit somnul de veci într-un hotel italian. Personal regret foarte mult acest gest al său, poate că ar fi continuat să scrie cărţi frumoase, tragice, misterioase şi pătrunse de un umanism mai special. Arivederci, signor Cesare! Tu sei proprio un uomo finitto!

Opiniile în legătură cu Memoriile lui Albert Camus sunt închise în capitolul Ethica Magna, în vreme ce jurnalele editate antum de Radu Petrescu, nu și cele postume, editate de soție, de Adela Petrescu, care au apărut după 1990 sunt tematizate cu grijă egală, concluzia fiind că fiecare din cele trei cărți exprimă triumful de a rămîne deasupra hîrtiei.

În Cărțile crude, Jurnalul intim și sinuciderea, autorul va aborda același pliu, cel al jurnalului intim, de data aceasta în raporturile sale profunde cu sinuciderea, de fapt el va selecta doar scrierile de această natură a scriitorilor care au ales ulterior soluția respectivă, iar victimele sale sunt acum Sylvia Plath, Pierre Drieu de la Rochelle, deși în marea sa masă textul cade adesea în considerații barthesiene despre jurnalele intime și rolul lor, despre narcisism, eul naratorial sau auctorial din jurnale iar tema principală a cărții este abandonată în favoarea unui eseism pe alocuri cam stufos. Personal prefer analizele de texte din De veghe în oglindă acestui tip de fragmentarism postmodern care nu prea aduce nicio concluzie valabilă.

În volumele următoare Mircea Mihăieș va deveni ludic, adică va abandona pas cu pas spațiul literaturii pentru a aborda universul albumelor lui Leonard Cohen, vestit cantautor și poet canadian, urmărind cele două brațe, cel al ficțiunii și cel al biografiei, construite ca un soi de texistențe, după principiul suprarealist al vaselor comunicante, enunțat de Papa Breton. Nu în ultimul rînd el se va ocupa de paralitetartură, mai exact de analiza romanelor polițiste hard-boiled scrise de un clasic al genului din literatura americană, Raymond chandler, într-o radiografie destul de exactă a profilului lui Philipe Marlowe, detectivul cel mai celebru al literaturii americane din anii 30, dar se va întorce la o temă gravă, cea de critificționar pomo, să nu uităm că alături de Mircea Nedelciu și Adriana Babeți s-a jucat de-a romancierul în celebrul roman Doamna în roșu, unul din cele mai valoroase romane postmoderne din literatura română.

Apropo săptămîna aceasta eu citesc o carte mare, groasă și grea din cale afară, monografia lui Mircea Mihăieș, Ce rămîne,William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha, pornind de la opera lui William Faulkner, este cea de-a doua mare monografie de data aceasta deconstructvist-post-structuralistă a lui William Faulkner, după cea structuralistă publicată prin anii 60 de profesorul de semiotică Sorin Alexandrescu, eu  i-am citit bătrînului ofițer sudist mai toate romanele, am apreciat o idee din prefață, cică ar fi scriitorul cel mai citat dar de nimeni citit, uite că mai există și excepții de la regula lui Mircea Mihăieș, cred că, de departe, De veghe în oglindă, cartea sa de debut, rămîne cea mai bună carte a autorului, eu le-am citit pe toate, și cea despre Leonard Cohen, o carte cult pentru fanii cantautorului canadian, în care critica biografistă se combină cu analiza liricsurilor dar și a iudaismului, vezi și volumul care i-a urmat cea despre doliul lui Leon Wieselteir, în Despre doliu, și evocarea in memoriam a unui cunoscut politolog american, Tony Judt, din eseul Ultimul Judt, care nu a ocolit în studiile sale nici problemele României contemporane, mă gîndesc la un mic eseu intitulat România la fundul grămezii, cărți biografiste prin excelență, dar și evocări ale unor alter-ego, pe Wieselteier l-a tradus iar pe Judt l-a cunoscut, și Jurnalele intime și sinuciderea, și recviemul lui detectivului Phillipe Marlowe, inventat de Raymond Chandler, din Metafizica detectivului Marlowe, de fapt un soi de recviem al romanului polițist de tip hard-boiled, care apropo nu prea are nimic în comun cu detectivii Agathei Christie sau cu comisarul Maigret al lui Georges Simenon, care se încadrează în familia clasică a romanului de tip misterul camerei închise, ce dă titlul unui volum de short-stories scris de Florin Manolescu. În Metafizica detectivului Marlowe critificțiunile lui Mircea Mihăieș au atins gradul zero al criticii postmoderne de la la noi, dat fiind amestecul de erudiție dar cu o solidă bază teoretică, preluată din critica literară americană, și de fascinație personală, nu oricine avea acces la tipul acesta de a recompune realitatea iar efortul lecturii este răsplătit pe deplin prin accesul în lumea mafiei americane din anii 30, cartea se citește ca un roman de Doctorow, Rag Time sau Billy Bathgate cu delicii duble, dat fiind că la un moment dat ea se molipsește de ideile detectivului căci metafizica din titlu nu-i deloc o ironie ci o obsesie a autorului și nicidecum a personajului citat și analizat. Să nu uităm nici specializarea sa de americanist care îi dă o anume relaxare în fața paraliteraturii pe care americanii o numesc pulp-fiction, pentru Mircea Mihăieș romanele lui Raymond Chandler care pentru criticii din România nu-s, vai, decît niște cărți polițiste se încarcă de fiorul unei literaturi de bună calitate, un alt exemplu care îmi vine în minte fiind respectul infinit pe care i-l poartă traducătorul său japonez, Haruki Murakami, care l-a omagiat pe Chandler Hard Boiled Wonderland and the End of The World și în Kafka pe malul mării.

În privința monografiei operei lui Faulkner, aș spune doar că am descoperit în prefață un lucru absolut surprinzător, și anume că autorul american rămîne cel mai citat dar cel mai puțin citit din lumea întreagă, dată fiind dificultatea stilului său modernist, de fapt strategiile post-structuraliste sau deconstructiviste ale lui Mircea Mihăieș nu vizează structura operei, care este prezentată sistematic și cronologic, de la poeziile sau prozele de debut din anii 1926- 1928- 1929, de la Plata soldatului, Țînțarii  sau Palmierii sălbatici, deși ordonarea tematică produce rupturi la nivelul acesta al ordinii cronologice, la ultimul său roman, din 1962, The Reivers, un soi de Farewell to Arms, despărțirea scriitorului de armele lui, o despărțire en fanfare de Yoknapatawpa, oare de ce mă tem așa demult să nu-i greșesc spelling-ul, trebuie să verific de două trei ori dacă am scris sau am pronunțat corect cuvîntul acesta indian imaginar. Universul romanului, filtrat prin simbolul copilăriei americane, prins de magia lui Huckleberry Finn nu-i o revenire la o poetică ce-l nașcuse și pe Benji, copilul alienat din The Sound and the Fury, cea mai schizoidă voce narativă din romanul modern, dar în cuplul Boon Hogganbecck-Ned, primul fiind agentul inițierii din Ursul, miza nu-i deloc picarescul, aventura căci așa cum observă criticul farsa este continuu subminată de tragic, de altfel nu cred că există un autor mai tragic decît William Faulkner în secolul XX.

Opera lui Faulkner apare în aceast studiu monografic a fi tematizate vulcănescian sub semnul categoriilor nu știu ce-ului sau mai nimicului eliotian din Wasteland, iar între acești doi poli se întinde practic întreaga creație faulkneriană. William Faulkner, un autor al Sudului american, este un soi de Honore de Balzac iar în majoritatea romanelor, poeziilor, pieselor de teatru, povestirilor sau nuvelelor sale s-a chinuit să redea acest ținut mitic american, inventînd un spațin ficțional după denumirea unui timbru pe care l-a visat, emis de Poșta Yoknopatawpha. Numele acesta are evidente rezonanțe indiene. Iar harta acestui ținut ficțional  pe care a desenat-o el însuși o va adăuga la sfîrșitul romanului Absalom, Absalom!

Pare ciudat dar voga literară nu și-a căpătat-o în Statele Unite, unde va publica două romane, Plata soldatului și Țînțarii, susținut fiind de un foarte bun prozator de proză scurtă, Sherwood Anderson, ci la Paris, după ce va semna un contract de exclusivitate cu editura franceză Gallimard, care l-a adus în centrul atenției, romanul care l-a propulsat pe firmament fiind Zgomotul și furia, în traducere franceză Le bruit et le fureur, în care preluînd de la James Joyce celebrul procedeu al fluxului conștiinței, autorul va intra se va situa în avangarda romanului, fiind lăudat printre alții de foarte mulți critici literari sau filosofi francezi, de pildă Jean-Paul Sartre declara deschis că a fost puternic marcat de lectura acestui roman, pe care îl considera unul din izvoarele studiilor proprii despre existențialism. Într-unul dintre capitolele cărții pătrundem în mintea lui Benjamin Compson, un tînăr de doar 33 de ani, care este retardat mintal, dar în acest capitol vocile narative se amestecă, nici nu-ți poți da seama cine este persoana aceasta narativă, perspectiva fiind una absolut schizoidă. Criticii literari americani nu au rămas nici ei indiferenți la universul acesta faulknerian, mai ales cei din zona Noii Critici, printre cei care și-au declarat entuziasmul necondiționat figurau și Cleanth Brooks sau Michael Millgate. Acest entuziasm l-a condus spre obținerea celui mai important premiu literar din carieră, Premiul Nobel pentru literatură, în anul 1949, o recunoaștere a universalității operei sale.

La noi, criticul literar S.Alexandrescu a debutat în volum în anul 1969 cu o foarte solidă monografie William Faulkner, care pornea de la teza domniei sale de doctorat, un monument al criticii literare sau studiilor americane de la noi, peste care nimeni din cei care studiază opera marelui scriitor american, laureat al premiului Nobel pentru literatură nu va putea sări. Cercetarea absolut exhaustivă rezumă receptarea autorului, din anii 30 pînă la momentul scrierii ei, atît în S.UA. cît și peste Ocean, fiind cunoscut bine explicat de autorul monografiei faptul că statura atinsă de William Faulkner se datora mai mult modului în care opera acestuia fusese receptată la Paris decît gustului propriilor cititori din Statele Unite. De altfel un moment mai mult decît semnificativ al receptării critice al operei lui William Faulkner este cel al monografiei lui Cleanth Brooks, citată de foarte multe ori în text. Singurele studii care vor putea prelungi aceste capitole ale evoluției exegezei faulkneriene pînă în zilele noastre sunt cele ale lui Mircea Mihăieș[1], un bun eseist și un americanist de talent care ar putea într-o bună zi să preia ștafeta cercetării operei lui Faulkner și să aducă bibliografia exegezei sale europene la zi. În această tradiție a studiilor faulkneriene, contextualizată pe parcursul a vreo patru decenii, perioada putînd fi la rîndul ei divizată în trei etape intermediare, autorul monografiei va lăsa frîu liber pasiunii pentru structuralism, cu care cartea era contemporană, ca un veritabil taxonom, va crea pentru opera lui William Faulkner un sistem de categorii foarte precise, fie pornind de la criterii ținînd de naratologie, acolo unde găsește în literatura de specialitate lucruri relevante S.Alexandrescu are tendința să le inventeze de unul singur, textul demonstrației este întrerupt de tabele și de scheme grafice, cu săgeți, obicei pe care autorul l-a păstrat chiar în eseurile despre exilul lui Emil Cioran sau proza lui Mircea Nedelciu, și pe care îl poți descoperi cu ușurință în studiile unor naratologi ca Wayne C.Booth sau Jaap Lintvelt, de altfel structura cărții impune atenția, capitolele prime vor epuiza exegeza faulkneriană și partea biografică, în vreme ce următoarele două capitole vor trasa granițele geografiei faulkneriene, punctul de reper ales fiind Yoknapatawpha, cuvînt indian ales de autorul american pentru a desemna imensul teritoriu ficțional construit chiar de el. Se pare că ideea i-ar fi venit prin intermediul unui vis în care primise o scrisoare care purta un timbru emis de poșta din Yoknapatawpha. De fapt este vorba de un soi de Comedie umană, transplantată peste Ocean, dezvoltată în nuvele, romane sau povestiri, dar în care William Faulkner nu va face decît să exploreze uriașul bagaj de mituri, legende sau povești pe care le auzise din copilărie, construind un fabulos univers narativ, dar toate tipurile sale, constată S.Alexandrescu pot fi reduse la șapte arhetipuri, numerotate alfabetic, de la litera A la H, adică la Indianul Chickasaw, Aristocratul, Albul sărac, Omul de afaceri, Negrul, Yankeul, Intelectualul și Metisul. Ei alcătuiesc o tipologie foarte personalizată a personajelor, evident există și tipuri hibride dar acestea nu sunt chiar așa de atractive pentru criticul structuralist.

Capitolul al patrulea al monografiei, intitulat Poetul tragic, conține un omagiu indirect adus lui Mircea Eliade, tragicul fiind examinat pe trei paliere diferite, cel arhaic, în care este amintită dualitatea dialecticii eliadiene a sacrului și profanului, cel grecesc, pornind de la un model structuralist celebru, cel al lui Claude Lévy-Strauss, autorul Antropologiei structurale, și cel biblic, creștin, în care valorile puritane, protestante sunt identificate cu cea mai mare atenție, de fapt în aceste trei serii de teorii Sorin Alexandrescu intră în pielea cercetătorului de arhetipuri, cea a practicianului de mitocritică, arhetipologie sau mitodologie, fiind un pionier al domeniului, dacă ne gîndim că eseul lui Gilbert Durand, intitulat Structurile antropologice ale imaginarului a apărut abia în 1979, adică zece ani mai tîrziu. Ca să prelungesc puțin discuția despre relația lui Mircea Eliade cu William Faulkner aș spune doar că după ce va citi romanul acestuia Zgomotul și furia într-o traducere franceză savantul va rămîne puțin descumpănit declarînd în cîteva rînduri din Jurnalul său că el însușii practicase în tinerețe în romane asemenea tehnici narative, prelungind the stream of counsciousness în zona literaturii moderne, și că romanul nu i se părea deloc original. Dorința lui S.Alexandrescu de a studia universul acesta simbolic al ficționarului Faulkner vine oarecum în răspăr cu opinia unchiului, de altfel acesta nu și-a ascuns tristețea pentru că nepotul său nu i-a urmat traseul și a ales să studieze Lingvistica, Stilistica și Semiotica în locul Istoriei religiilor de care M. Eliade se ocupase cea mai mare parte a vieții sale.

Ultimele trei capitole ale monografiei consacrate lui William Faulkner vizează partea de tehnici și procedee narative propriu-zise, în ele S.Alexandrescu va studia tehnica povestirii, modul în care autorul va aborda, va relata, sau își va organiza momentul epic, urmărind diverse categorii cum ar fi limitele observației directe, trecerile între două perspective narative diferite, aproximarea, comunicarea plus comentariu, raporturile dintre planul subiectiv și cel obiectiv, dintre real și fantastic, tehnica „fondu”, modul în care era utilizat și rolul jucat de limbaj, organizarea în simultaneitate sau în succesiune. Un rol important l-a jucat aici experiența de stilistician căpătată după frecventarea Cercului de Poetică și Stilistică, cei trei coordonatori fiind Mihai Pop, Al.Rosetti și T.Vianu. Din punctul de vedere al cititorului comun acesta pare să fie chiar partea cea mai aridă, cea mai tehnică a cărții, cea care se adresează exclusiv specialiștilor, dar care poate oferi mari surprize de analiză și de exegeză celor care se adîncesc în lectura ei, căci aidoma unor muște fosile închise în chihlimbar, anumite fragmente din diverse povestiri sau părți ale unor capitole din cele mai importante romane sau povestiri, Absalom, Absalom!, Faunul de marmură, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, Palmierii sălbatici, Recviem pentru o călugăriță, Pogoară-te, Moise!, unele dintre acestea fiind traduse în limba română ceva mai tîrziu, în momentul scrierii acestui text Faulkner fiind tradus aproape integral în românește. De un foarte real folos se dovdesc atît indexul cît și bogata rețea de anexe, fără de care cartea nu s-ar fi putut citi cu siguranță. Un coleg romanist de la o universitate maghiară se plîngea că, în general, cărțile criticilor literari din România sunt lipsite de indexul de nume final, și din acest motiv, aproape că devin chiar impracticabile, nu-s de nici un folos cercetătorilor fenomenului literar iar monografia lui Sorin Alexandrescu încalcă această tradiție, nefiind deloc dragă seriei destul de lungi de critici impresioniști autohtoni. Monografia sa dedicată operei lui William Faulkner rămîne un adevărat arc peste timp, un exemplu de teză de doctorat, un veritabil monument de erudiție și o construcție intelectuală de sine stătătoare și, în ciuda caracterului ei structuralist sau poate tocmai datorită acestei extreme limpezimi a demonstrației, caracteristică mai mult unui tratat de logică decît unei mostre ce aparține domeniului studiilor literare, va rămîne un studiu clasic și își va păstra prospețimea demonstrației multă vreme de-acum încolo. Nu este de mirare că volumul a fost tradus în limbile franceză și engleză

Nu-mi amintesc exact care a fost primul roman al lui William Faulkner cu care mi-am început lecturile faulkneriene, cred că este vorba de trilogia în care autorul urmărește creșterea și descreșterea clanului Snopes, este vorba despre cele trei romane traduse în limba română de Eugen Barbu și Andrei Ion Deleanu, Cătunul, Casa cu coloane, în acest titlu este și o reminiscență a unui alt titlu celebru din literatura americană, Casa cu șapte frontoane a lui Natahaniel Hawthorne, și Orașul, un puternic filon realist străbate toate aceste volume stabilind cadrul sau granițele unei lumi ficționale, cea centrată în jurul familiei Snopes, dînd literaturii americane o importantă trilogie narativă, volumele apărînd în ordine în anii 1940, 1957, 1959, deși sumarul cărții fusese conceput în anul 1925. Primul volum este centrat în jurul lui Ab Snopes, un erou care va fonda acest clan, cu un portret prezentat ceva mai amănunțit într-un alt roman, Neînfrînții, din care ne mai sunt descrise Moșia Franțuzului sau orașul Jefferson, iar în Casa cu coloane personajul este Flem Snopes, care va fi distrus în finalul trilogiei chiar de rudele sale, Linda Snopes sau Mink Snopes.

Ulterior aveam să călătoresc și prin alte zone ale ținutului acesta imaginar, există și un critic român, Radu Lupan, distins americanist care le-a parcurs per pedes apostolorum, prin Sudul american, și anume prin orașul Jefferson din Lumină de august, una din capodooperele faulkneriene, unde era să mă îndrăgostesc de eroina principală, Lena Grove, am admirat mai apoi aristocrația americană sudistă din Sartoris, sau Steaguri în țărînă, cum avea să se numească textul romanului final, am făcut un popas în O parabolă, un roman pentru care a fost recompensat cu un premiu Pulitzer, din cele două obținute în carieră, un roman de război din primul Război Mondial, în care eroul principal este caporalul Stephan, un general american care comandă o armată de 3000 de soldați americani, un roman cu foarte multe simboluri religioase, dar mi-am mai petrecut ceva timp în lumea ficțională creată de William Faulkner citind povestirea care dă titlul volumului Ursul, în care asistăm la scenariul tipic al ceremonialului inițierii unui adolescent care este fascinat de șamanul San Fathers, și de obiceiurile indienilor din tribul Chickasaw, și care a fost comparat pe nedrept de criticii literari din România cu Ochi de urs, nuvela lui Mihail Sadoveanu, deși cele două sunt, totuși, foarte diferite ca tematică. Culachi Ursachi nu parcurge nici un scenariu inițiatic, el vrea doar să se răzbune pe ursul din cauza căruia și-a pierdut soția iar animalul mitic are capacități diavolești de a se metamorfoza în alte ființe și scapă mereu de urmărire, pînă cînd își va găsi sfîrșitul sub gloanțele urmăritorului, care va refuza să guste din friptura obținută din laba de urs. Printre romanele lui William Faulkner care mi-au mai plăcut se numără și Faunul de marmură, Pogoară-te, Moise!, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, dar și piesa de teatru Recviem pentru o călugăriță, toate acestea fiind analizateîn monografia lui Mircea Mihăieș.

Nici povestirile sau nuvele lui William Faulkner nu-s chiar de lepădat, mă refer la cele din volumele Un trandafir pentru Emily, Nuvelele regăsite sau cele din volumul Ursul, și la volumul de povestiri, Absalom! Absalom!, unele din acestea fiind niște mici bijuterii ale prozei scurte americane, putînd intra însă în orice antologie a acestui tip de proză din lume.

Deși nu diferă decît prin formula adoptată, monografia lui Sorin Alexandrescu, cu acele cearșafuri de hîrtie în care apar schemele narative, actorii narațiunii marcați în forma unor grafuri sau doar prin formula parafrazei sau repovestirii operei în cazul monografiei scrise de Mircea Mihăieș, ele au în comun fascinația pentru textul faulknerian, privit ca un soi de evantai de idei, argumente, teorii, desfăcut și lipit cu super-glue, ca orice text care se face și se desface, moare și renaște cu fiecare cititor nou, cu fiecare lectură sau relectură.

[1] Între timp monografia lui Mircea Mihăieș despre opera lui William Faulkner a fost publicată, Ce rămîne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha, în anul 2012 la editura Polirom.

O istorie cu svabi


Doua sunt romanele de care as vrea sa ma ocup aici, Lindenfeld, scris de Ioan T.Morar, cunoscut initial drept membru in trupa Divertis dar care in ultimii ani a aratat calitati de romancier iesite din comun, si de Jacob se hotaraste sa iubeasca, un roman distins cu Swiss Book Prize in 2011, scris de Catalin Dorian Florescu, in limba germana si retradus in limba noastra de doamna Carmen Radulescu, acttiunea romanului avind  loc in Triebswetter, satul Tomnatic din judetul Timis. Daca primul roman aduce actiunea mai aproape de zilele noastre, pastrind structura prozei optzeciste, bref actiunea sa poate fi rezumata foarte simplu, Otto, fiul lui Klaus, va organiza vizita acestuia in satul natal Lindenfeld angajind o trupa de actori profesionisti pentru a juca in rolurile svabilor emigrati in Germania, dar acesta face un infarct si moare, ca-n Vizita batrinei doamne, piesa  lui Durrenmatt, in vreme ce Florescu va lucra mult mai minutios un  roman de tip fresca, thomas mannian, in care povestea svabillor care sunt de fapt francezi la origine se implesteste cu cea a familiei lui Jakob Obertin, personajul principal al cartii, care are o relatie cam oedipiana cu tatal, indragostit de o tiganca, Ramira, cu care va avea si un fiu vitreg. Pe linga perioada interbelica, surprinsa in toata bogatia de rase si etnii din  Banatul romanesc din care nu lipsesc nici evreii, cauza a unor iesiri rasiste, autorul urmareste perioada de ascensiuune a hitlerismului, cu cintece radiofonice si propaganda cit incape dar si pe cea care a urmat, care imi erau cunoscute cit de cit din ecranizarea romanului Cocosul decapitat, romanul lui Eginald Schlatner adaptat pentru marele ecran de regizorul Radu Gabrea, cel care a mai ecranizat si Manusile rosiii, cea stalinista, cu deportarea a mii si mii de sasi sau svabi, prinntre acestia aflindu-se si mama Hertei Muller care a vizitat ulterior lagarul din Ucraina unde fusese deportata mama ei, sau ce mai ramasese din el. Pe mine m-a impresionat cu adevarat relatia de dragoste dintre Jakob si Katika, fata unui sirb, dar si episoadele din trecutul comunei, culmea este ca un grup de sateni impresionati negativ de realismul scenelor au creat un site on line unde amenintau ca-l vor  da in judecata pe romancier, doveddind astfel ca habar nu au ce reprezinta o opera de fictiune.Personal mi-a placut comparatia Elsei Heidenreich de la Frankfurter Altgemeine Zeitung de pe supracoperta dintre carte si gravurile lui Bruegel, dar nu stiu despre care este vorba, cel batrin sau cel tinar.

Cele trei romane sunt o fereastra deschisa spre trecutull svabilor de la noi sper ca ele sa fie urmate si de alte opere literare sau ecranizari, nu de alta dar cu cit sunt mai multe cu atit mai bine.

2015, anul unei stagnari


Pentru mine renuntarea la vechiul blog a insemnat o cadere continua de popularitate de la 17.000 de citititori in 2012 la circa o mie in 2015 cu un total de 47 de postari, recunosc ca aveam nevoie de acest ragaz si de interfata cu facebook pentru ca efectiv stateam in fata computerului toata ziua si cautam subiecte noi pentru blog, imi pare rau ca l-am sters din greseala poate ar fi adus inca cititori prin Google sau alte motoare de cautare, dar promit sa fiu mai harnic in 2016 si sa fac o selectie de articole de tip best of si sa scriu macar de 2-3 ori pe saptamina.