Cum am devenit blogger fără voia mea


Eu am devenit blogger din întîmplare, amicul meu Mihai Vakulovski i-a spus că el are un blog pe o platformă rusească, eu lucram atunci, prin 2004 la Wikipedia, pe care am intrat prima oară prin 2003, cred că eram lector la Seoul, inițial pe cea în limba engleză, apoi și pe cea în limba română, chiar dacă nu mă crede nimeni eu sunt unul dintre priii wikipediști care se pot mîndri că au fondat-o, prima redactare datează numai pe pseudonimul Mayuma din august 2005, dar sunt unele pseudonime și mai vechi de prin 2004 sau 2003, unul era ibc, pe altul l-am uitat. Am ezitat dacă să încep sau nu un blog, pînă la urmă m-am decis să intru pe weblog.ro, o platformă românească dar care folosea tehnologia wordpress, am rămas pe weblog din 2004 pînă prin 2007, cînd m-am mutat definitiv pe wordpress, pe care am rămas pînă în ziua de azi. Au fost în total 1523 de postări, de fapt au fost chiar mai multe dar pe unele le-am șters, grupate în acești 7 ani, cu 155.000 de vizualizări unice, prin asta se înțelege numărul de click-uri, nu de oameni care au intrat pe blog, ultimii ani, 2012 mi-au adus 22.000 de vizualizări iar 2013 17.800 după cum se poate vedea din raportul final, cred că ar fi fost mai mulți dar am renunțat să mai postez ca-n anii precedenți, încercînd să pun capăt acelui fenomen de copy-paste pe care am încercat să-l previn prin abordarea unor subiecte anodine, care să nu poată fi copiate sau utilizate în teze de licență, nu sunt sigur că am reușit dar pînă azi nu am întîlnit nici un exemplar, evident aș recunoaște acel text dintr-o mie, acum se practică un soi de plagiat mai pervers, prin reinterpretare sau parafrază. Motivul real pentru care m-am apucat de blogging nu a fost autopromovarea, acesta este mai curînd un efect secundar, ci dorința de a scrie zi de zi cîte ceva, nula die sine linea, iar acele postări au intrat ulterior în cărțile mele, mai ales în cele de eseuri și m-au ajutat să-mi cristalizez unele idei pe care le aveam în stare de latență dar care așternute pe hîrtie au ieșit cu totul altfel decît mi-aș fi imaginat eu inițial.  Nu am renunțat la scris decît în luna ianuarie 2014 pentru că ștergerea blogului nu a fost accidentală ci deliberată dintr-un singur motiv, o studentă mi-a spus că mama ei, care se lupta cu o boală necruțătoare, cancerul, sper să mai fie în viață intra în fiecare zi pe blog și citea ca să aibă senzația că trăiește, pentru ea acel blog era un soi de medicament care o ținea în viață, sper să fi rezistat și să fie bine, iar acest blog a fost citit nu numai de oameni de litere, de critici sau scriitori ci s-a adresat omului de rînd, care dorea să fie la curent cu ce se întîmplă în România, vezi afluxul mare de cititori din diaspora roânească, el nu a avut în centru literatura ci viața, așa cum este ea, cu bune și cu rele, a vrut să fie o platformă de recuperare morală și de viață parctică, un mod de educare a societății românești și cred că a reușit în demersul său și a schimbat lumea, mentalitatea și viața de zi cu zi a românilor, care se săturaseră să fie luați peste picior și abuzați de diverși indivizi care își imaginau că au puteri absolute și discreționare asupra oamenilor. Moto-ul blogului vine din Franța anilor 68 cînd un student francez a scris pe zidul universitaății din sorbona o propoziție, Est indertite de se interdire, Este interzis să se interzică!

Pe acest blog nu au triumfat minciuna, cenzura, falsul ci am încercat să prezint pe cei oropsiți, marginalizați, furați, lipsiți de șanse de intergrare socială, așa cum eram eu în acel moment, acum Uniunea Europeană mi-a redat demnitatea de cetățean și de profesor, mie și altora ca mine, abuzați de un sistem absurd și cu tentă totalitară. De fapt pe lîngă blog am scris cîteva zeci de cărți, iar eseurile din blog adunate formează alte și alte cărți, iar opera mea se va nutri în continuare din ele.

Nu neg că mai există și alte bloguri, unele sunt simple clone, lipsite de suflet, altele sunt opere de autor, cinstite și la locul lor, dar niciunul nu a avut o miză atît de mare, să schimbe o lume înțepenită, să o smulgă din năravuri și obiceiuri fanariote, și mărturisesc că nu-mi pot asuma integral acest merit ci vreau să le mulțumesc juranaliștilor, colegii ei de breaslă, unii m-au cam plagiat pe ici pe acolo, prin părțile esențiale, între colegi este permis, dar și grupului Divertis, sau revistelor de umor gen Cațavencu, Cațavencii etc, cei cu care am luptat cot la cot pentru a-i vindeca pe români de năravurile urîte și a-i aduce într-o lume a diversității unde diferențele să fie acceptate. Mi s-a întîmplat să merg pe stradă, la Gaudeamus și să întlnesc destui politicieni, VIP-uri, persoane publice, miniștri, care îmi aruncau niște priviri sfidătoare, dar nu m-am speriat dacă eram american le-aș fi răspuns că oamenii au dreptul la opinie, conformului celui de-al cincilea amendament la Constituția Americană. Am avut destule polemici verbale sau scrise cu juranliști gen Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu, nici pe ei nu-s chiar așa de supărat, pentru că așa cînd se întîîlnesc mai multe opinii divergente, nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Nu cred acum că mi-aș fi împlinit vreodată vocația de analist politic, începută odată cu Tusea și junghiul, adică prin 2001, dacă nu ar fi existat blogul Poiana lui Mayuma, care era citit de diverse instituții ale statului român, ce s-au ghidat în adoptarea legii Educației, a celui a Zilei Culturii Naționale, Limbii Române de la idei formulate întîi aici, nu mai vorebesc de managementul Universității din București, care a preluat sute de idei de pe blogul meu, fără să recunoască publica acest lucru. Eu am și făcut și ceva cursuri de comunicare și Public Relations așa că mi-era destul de facil să comunic cu dvs., cititorii blogului dar și cu instituții publice, de altfel cred că totul pornește de aici, buna guvernare, managemntul instituțional, marketingul cultural, totul se bazează pe o comunicare sinceră. Înainte de apariția acestui blog copiat de edituri pe bandă rulantă nu exista nici un fel de piață a cărții, nici un tip de prezentare culturală, TVR Cultural a trăit pe spinarea mea, și ICR și alte organisme care se ghidau pe lăutărism, vorba lui Noica. Cultura română a fost dată pe mîna unor ageamii, din păcate, iar aceștia nu au nici cea mai mică idee ce trebuie să facă cu ea, dar eu m-am cam săturat să fiu consilier onorific al lui Băsescu, a lui Constantinescu, a lui Ponta, a lui Manolescu, etc. Eu zic că toți domnii aceștia ar putea face bine să conducă singuri țara și poporul, au crescut mari, nu mai au nevoie de pamperși și de babețică.

Sigur, puteam să fac altceva în tot acest timp, să mă ocup de ikebana, să pictez, pasiunea mea nedusă la capăt, să ascult muzică clasică, să citesc sau să scriu încă pe atîta, dar am preferat să dau puțin din timpul meu și altora, să dau o mînă ade ajutor și o speranță tuturor românilor, umiliți și obidiți, cum spunea Dostoievski. Cei care azi știu că ei sunt europeni cu drepturi egale, am rămas tablou cînd am citit azi în Cotidianul vorba lui nuland, Fuck Eu, eu aș zice că doamna asta ar trebui dată afară poate își prezintă demisia dacă nu-și poate ține limba, uite că și la americani mai sunt politicieni care nu se pot stăpîni.

În toți acești 9-10 ani România a parcurs un drum spinos și întortocheat spre integrarea europeană, ne-am maturizat cu toții, am învățat pe pielea noastră ce înseamnă economia de piață și cea de bazar, pe banul public, dar avem satisfacția că lumea arată altfel, mai viu colorată, mai luminoasă, plină de speranțe, măcar generația mai tînără să prindă o altfel de Românie, europeană și în care drpturile omului sunt respectate cu adevărat.

O altă categorie de intelectuali de data acesta cu care nu m-am împăcat deloc sunt așa zișii eurosceptici, care pozează în formatori de opinie, de fapt ei sunt deformatori, stau la cotitură ca să numere toate greșelile Uniunii Europene și se bucură pe la colțuri și așteaptă ziua cînd Uniunea se va dezintegra, sper să nu vină niciodată. Dacă am fost martori la căderea zidului berlinului nu avem voie să-l clădim înapoi și să aducem țara pe zona de separație din epoca războiului rece, oricîți nostalgici ar avea comunismul românesc el a fost cea mai proastă dintre lumile posibile.

Nu voi renunța cu siguranță la blogging dar miza s-a schimbat România arată altfel, azi avem instituții puternice, DNA, procurori, Cod Penal, CNSAS, Instutul de Studiere a Crimelor Comunismului, iar acest blog nu mai are nicio funcție morală sau politică, el nu vrea să se mai substituie organelor statului ci autorul lui își va vedea de treabă, va scrie cărți, ca orice om de litere, nu va mai comenta sau înțepa pe cineva, evident cu condiția să nu fie el însușii atacat sau înțepat de alții, ca să folosim un eufemism, pentru că în acești ani am fost bătut uneori cu bîta de baseball.

Acestea fiind spuse închei cariera mea de blogger amator și redevin critic literar, ceea ce am fost dintotdeauna, numai că nu prea am avut șanse să mă manifest, dar nu regret retragerea din viața publică a fost necesară altfel nu găseam energia spirituală ca să-mi finalizez cărțile și opera omnia.

Vreau să-i asigur pe cei care s-au simțit lezați că nu am nimic împotriva domniilor lor ci doar i-am pișcat ca un țînțar, nu mi-am propus să șantajez pe nimeni, să înfund cariere sau persoane, ci am fost obligat să-mi apăr propria mea operă și carieră, din fericire acum există cadrul legal și instituțional care să-mi permită să stau cu fruntea sus în fața studenților mei de la Facultatea de Litere, pe care i-am simțit aproape și care mi-au fost și cititori fideli.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s