Toamna patriarhului


Ieri, în Joia Mare, a murit marele romancier latino-american Gabriel Garcia Marquez, poate cel mai important scriitor al lumii, la vîrsta de 87 de ani, coincidență sau nu, azi e Vinerea Mare, cînd credincioșii ordocși vor cînta în biserică Prohodul, pentru Gabriel Garcia Marquez cred că Vaticanul va organiza o messă specială, nu se va naște prea curînd un condei ca al lui, muiat în venin și direct în miturile Americii latine, el a redat acestui continent demnitatea pierdută din epoca de aur a conquistadorilor, toate romanele lui sunt superbissime, Un veac de singurătate, o carte care a schimbat cursul în care evolua romanul ca specie literară, Toamna patriarhului, Generalul în labirintul său, Dragostea în vremea holerei, Despre dragoste și alti demoni, în perioada cînd eram student trei profesori fuseseră numiți astfel dar cum toți trei au murit deja prefer să mă abțin și să nu le mai amintesc numele aici, dar Generalul era regretatul Dan Horia Mazilu iar labirintul sau chiar Facultatea de Litere. Gabriel Garcia Marquez suferea de la o vreme de boala secolului, cumplita boală Alzeheimer, boala bătrîneții multor intelectuali, inclusiv a lui Emil Cioran, și era îngrijit de fratele său, nu cred că mai scria și ajunsese ca o legumă, nimeni nu îi poate egala cartea sa de memorii A trăi pentru a-ți povesti viața, Vivir para contrarla, un titlu mai potrivit ar fi A trăi în răspăr, căci Marquez a fost un soi de Cănuță, om sucit, un extraordinar document uman despre o biografie exemplară, a unui scriitor care s-a născut într-o familie săracă, exact ca Iisus într-o iesle, și a înnobilat lumea în care trăim cu zeci și sute de eroi într-o veritabilă frescă a lumii contemporane, dacă nu mă înșel Goethe definea geniul drept acel om care reușește să îmbogățească lumile existente cu zeci de alte lumi ficționale, iar cele din nuvelele sau poveștile sale erau la fel de frumoase și de tragice ca și romanele, înscriindu-se printre capodoperele literaturii universale, printre acestea aș dori să enumăr doar cîteva, Urma sîngelui tău pe zăpadă, Povestea tîrfelor mele triste, inspirată de nuvela lui Yasunari Kawabata, Fecioarele adormite,  dar și Cronica unei morți anunțate. Care i se potrivește și lui, în acest context trist, dar și Toamna patriarhului, căci Marquez a fost și rămîne marele patriarh al literaturii universale, cel care a redat scrisului demnitatea și iportanța sa transmise din perioada veche, de pe vremea cînd scrisul însemna ceva cu adevărat sacru. Joaca lui Marquez din acest Macondo de hîrtie nu poate fi egalată de nimeni iar premiul Nobel pentru literatură obținut în anul 1982 nu răsplătește decît parțial bogăția sufletească sau ideatică a cărților sale, căci Marquez nu poate muri, el este nemuritor și rece, în lumea literelor și a personajelor care azi îl veghează la căpătîi și care îl vor conduce cu siguranță într-o altă lume, mai frumoasă și mai bună. și datorită condeiului lui. Dumnezeu să-l ierte! Resquierat in pacem!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s