John Fowles, un mitograf fara voia lui


John Fowles, un mitograf fara voie
Înainte de 1989 un roman a făcut furori pe piața cărții din România, Magicianul de John Fowles, cartea ajunsese să fie furată din librării sau anticariate sau se vindea pe sub mînă iar librarii din București o țineau sub tejghea. Cum prin 1987 sau 1988 nici prin gînd nu-mi trecea că voi deveni student la Litere sau critic literar nicio clipă nu m-am gîndit că aș putea vreodată citi acest roman masiv altfel decît prin ochelarii cititorului naiv de romane, și aici îmi vin în minte ideile lui Albert Thibaudet din eseul Cititorul de romane, criticul francez face chiar o distincție de gen, deoesebește modul în care femeile citesc în comparație cu bărbații, distincție care mie îmi cam scapă. Eroul principal se numește Nicholas Urfe, numele de familie e și el simbolic, păstrează marca fonetică a lui Earth, Pămîntul, un tînăr care va absolvi Universitatea din Oxford, și care acceptă un post de profesor de literatură engleză pe o insulă din Grecia, unde îl va întîlni pe responsabilul cu inițierea sa, un anume Conchis, un grec foarte bogat care se dovedește a fi un caracter mult mai complex decît lăsa să pară inițial. Acesta îl atrage pe Nicholas Urfe în jocurile sale cu măști, într-un carnaval de roluri prin care va încerca să pună în scenă evenimente reale din istoria omenirii, cu o rădăcină în tragedia antică grecească dar și în balurile mascate din epoca Barocului. Simbolurile mitologice abundă în carte, cînd l-am citit pentru prima oară, în anul 1988 nu prea eram atent la ele, acum dacă aș relua acea lectură probabil că numai acelea m-ar interesa. Romanul lui John Fowles a fost influențat direct de un roman despre care am mai avut ocazia să vă povestesc cîte ceva, este vorba despre Le Grand Meaulnes, tradus la noi prin titlul Cărarea pierdută, vă spuneam că era un roman cult pentru generația de scriitori interbelici de la noi, că era citit la nesfîrșit de toți autorii de vîrtsta lui Mircea Eliade sau Mihail Sebastian.
Magicianul este o carte plină de mistere, poate nu întîmplător acțiunea lui are loc în Grecia, țara misteriilor eleusine, iar aluziile merg în direcția unor simboluri preluate din zona tragediei antice, dat fiind că bogatul Conchis regizează un soi de piese de teatru cu personaje reale, el se considera un regizor de meta-teatru, rolurile nu sunt interpretate de actori ci de persoane în carne și oase care pot muri jucînd în aceste piese, de fapt jocul este între iluzie și realitate, între aparență și esență iar Urfe se străduiește să descopere cu ajutorul lui Conchis esența filosofiei, de fapt este vorba despre limitele libertății umane, si de aici rezulta preocuparile existentialiste ale romancierului, care să fie sondate cu ajutorul acestei inițieri foarte asemănătoare cu cea din francmasonerie, într-una dintre ceremonii Urfe va fi spînzurat simbolic, iar aici intră în funcțiune o metaforă a jocului de Tarot, despre care Carl Gustav Jung spunea că ar fi chiar o metaforă a psihismului uman. Sigur autorul a recunoscut în prefața ediției revizuită că experiența lui personală pe insula Spetsai din Grecia unde între 1951-1952 a fost profesor de engleză la un colegiu privat a jucat un rol esențial, dar motivul acesta al insulei, asociat cu cel al Magicianului, a fost imediat asociat cu eroul lui Shakespeare, Prospero din piesa Furtuna, în vreme ce asociațiile ar putea continua, mă gîndesc la un roman mai puțin cunoscut al unui alt mare romancier englez expatriat, Lawrence Durrell, Cefalu, Labirintul întunecat, Durrell este un rafinat prozator al cărui Cvartet din Alexandria l-am citit prin liceu cu delicii intelectuale greu de transpus în cuvinte sau la insula din Împăratul muștelor, capodopera lui William Golding. Cartea a fost scrisă cam în aceeași perioadă în care Mircea Eliade lucra la eseul său, Sacrul și profanul, și dacă l-ar fi citit sunt convins că savantul român și-ar fi regăsit o mare parte dintre obsesii, în ideea aceasta a camuflării Sacrului în Profan, deși Conchis își arogă chiar un rol de Dumnezeu, vezi scena din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care viața unor partizani greci atîrnă de voința sa. In aceeasi prefata Fowles explică faptul că a dorit să exprime prin această metaforă a lumii ca theatrum mundi, ideea fiind de asemenea exploatata de William Shakespeare, modul in care teoriile moderne se chinuie sa expliciteze Sacrul fie cu ajutorul stiintei, fie prin metafizica, fara sa aiba vreun succes cit de mic, caci teologia este un spatiu al lui Deus absconditus, al Zeului care a fugit din lume. Cartea a fost scenarizată și a dat naștere unui film care s-a bucurat de succes cu Richard Dreyfuss și Anthony Quinn dar în momentul în care a fost tradusă în limba română acesta era complet necunoscut publicului de la noi. O temă foarte relevantă a cărții o constituie imposibilitatea de a alege între cele două fete surori, June și July, pe care Conchis le-a angajat pentru a se juca ca pisica cu șoarecele cu amicul său Urfe, tema care apărea și în proza de tinerețe a lui Mircea Eliade dar și în povestirea sa La țigănci, în care profesorul de muzică Gavrilescu trebuie să ghicească care este țiganca dintre cele trei grații. De fapt cred că Magicianul a fost primul roman de tip postmodern cu care m-am întîlnit vreodată, John Fowles a scris numai metaficțiuni, toate romanele sale cer un soi de lector in fabula, adică un cititor de romane, ca cel descris de Thibaudet, exemplul cel mai clar fiind cel din Iubita locotenentului francez, unde, ca într-un capitol din romanul lui James Joyce, Ulise, intitulat Boii soarelui, va recicla toate stilurile din romanul englezesc victorian, spre bucuria cititorilor care pot vedea în acest puzzle o istorie a acestuia, la fel de vie și de interesantă ca o carte de critică literară a epocii. La noi Mircea Cărtărescu a realizat un experiment similar dar a reciclat stilurile poetice în epopeea eroi-comică Levantul, pe urmele lui Nichita Stănescu din În dulcele stil clasic. În proză nu avem un sinonim al Iubitei locotenentului francez dat fiind că romanul românesc nu a traversat o asemenea perioadă clasică, de referință, la noi nu există roman victorian, singurul exemplu posibil poate fi cel al unui roman care se numește Solstițiu tulburat, scris de Paul Georgescu, în care sunt amestecate doar personajele din diverse romane clasice. Ca o ironie, mottoul cărții a fost preluat direct de la Karl Marx, fără ca romanul să fie deloc marxist, poate doar o aluzie la teza mai veche că romanul a fost principala manifestare a burgheziei, reluată și de un teoretician de stînga al său, de George Lucacz.
Și restul romanelor lui John Fowles merită citite, ele sunt ceva mai incisive, fie la adresa unor curente la modă, vezi cazul Mantisei în care lingvistica sau structuralismul sunt luate în tărbacă destul de tare, un text în care autorul se joacă cu tensiunile generate de Eros și de sex, cu problematica de gen stîrnind furia feministelor de pretutindeni sau cel al Colecționarului, cu destule trimiteri la piesa lui Shakespeare, Furtuna, de fapt personajul principal, un obscur funcționar public, Federick Clegg, colecționar de fluturi, se decide să o răpească pe Miranda, o frumoasă studentă la Arte, fiind un soi de autist, el își ia numele lui Ferdinand din piesa lui Shakespeare, dar Miranda îl vede mai curînd drept un Caliban, iar dialogul contrapunctat al punctelor de vedere a celor doi naratori construiește imaginea acestui act extrem de crud al răpirii, din text nelipsind jurnalul Mirandei, citit de Clegg, care se decide să răpească, după moartea ei, o altă fată, avem deci de-a face cu o operă deschisă.
Un alt exemplu de text fără un referent în realitate este un roman-omidă intitulat Omida( A Magot, în original este chiar un vierme), un soi de carte istorică sui-generis, în care furia deconstructivă a lui John Fowles aduce pe undeva cititorului în minte romanele extrem de jucăușe ale lui Eco, ultimul, Cimitirul din Praga fiind construit pe osatura întregii ideologii antisemite a Europei, din Evul Mediu, trecînd prin Renaștere și jungînd chiar la afacerea clebră Dreyfus. Sigur ar mai fi un roman ceva mai apropiat de modul ponens al narațiunii tradiționale, este vorba despre Daniel Martin, de fapt un Bildungsroman al cărui temă ar fi chiar sentimentul englezesc al Ființei, cum i-ar fi spus Noica, adică spațiul cultural al Angliei, construit după toate regulile postmodernismului, dată fiind alternanța dintre stilul doric și cel ionic, vezi terminologia manolesciană din Arca lui Noe, dar autorul evadează tot timpul în digresiuni, ca în majoritatea romanelor sale despre artă, literatură, arhitectură, imperialism, estetică, ca pe vremuri în romanele strămoșului său literar, Aldous Huxley, de altfel majoritatea cărților sale păstrează acea structură zig-zagată, non-lineară a naratorului scindat, supus unui proces continuu de proiecție cu ajutorul unui stroboscop, astfel încît figura cea mai sacrificată rămâne cea a naratorului, incapabil să-și regăsească unitatea loc, timp și de conștiință din romanul clasic. Pentru îndrăgostiții de natură Fowles a mai scris un superb eseu intitulat Copacul în care descrie dragostea sa de copacii englezi, care se trage încă din copilărie, un eseu de filozofie intulat Aristos, și un alt roman în care folosește tehnica și modalitatea romanului polițist, Turnul de abanos, folosite și în Omida, pentru a explora tema cea mai obsedantă a operei sale, permanentul amestec dintre Esență și Aparență, ștergerea graniței dintre Realitate și Ficțiune, care l-a preocupat pe Fowles de cînd s-a apucat de scris și pînă în 2005, anul morții sale. Postum au mai fost publicate și eseurile sale, intitulate Wormholes și două volume de jurnal intim, care ridică seria cărților lui Fowles la circa 10-12 cărți.
Sigur ar fi multe de spus dar acest articol nu-i decît o prezentare generală a operei sale, nu este o fundătură, el permite cititorilor români să se familiarizeze cît de cît cu opera lui John Fowles care nu-i nicidecum un scriitor facil, ci un iubitor al metamorfozelor baroce și un rafinat estet al prozei postmoderne și care, în ciuda acestei artificialități pe care el a recunoscut-o în mai toate interviurile sale, se dovedește a fi un avangardist, un voyeur al romanului englezesc contemporan, gata să arunce în aer convenții și modalități clasice, un tip care experimentează o nouă formulă romanescă și care propune o subtilă îngemănare de narațiune și filozofie care l-a transformat în una din vocile contemporane cele mai autorizate ale postmodernismului britanic și mondial. Autorul s-a bucurat de o bună recepție și în România unde mai toate cărțile sale, cu excepția jurnalelor intime au fost traduse deja în limba română, defuncta editură Univers avea chiar o serie de autor care îi purta numele, acum cărțile lui fiind preluate de o editură ieșeană.
Alte romane scrise de John care Fowles s-au bucurat și ele de ecranizări sunt Turnul de abanos și Iubita locotenentului francez, adaptarea acetuia din urmă aparține faimosului dramaturg britanic Harold Pinter, cu Meryl Streep și Jeremy Irons în rolurile principale prima ecranizare a fost cea a romanului Colecționarul, iar seria acestor ecranizări va continua cu siguranță.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s