Opera lui Kawabata


Dintre toți romancierii japonezi contemporani Kawabata Yasunari este cel mai sensibil, cea mai perfectă ilustrare a sufletului japonez, dar și a piramidei relațiilor sociale, construite în jurul unui comportament special, amaeru, descris de Takeo Doi într-un binecunoscut studiu, intitulat Anatomia dependenței, care înseamnă grija față de ceilalți, ierarhiile medievale iind încă în uz, iar superiorul are grijă de inferior, bărbatul are grijă de femeie, cel puternic de cel slab, etc. Este greu de prins în cuvinte delicatețea sufletească infinită cu care maestrul literaraturii japoneze Yasunary Kawabata își descrie personajele care se mișcă de parcă ar fi marionete din teatru kabuki, cu o grație infinită, ca acele urme de buze care rămîn imprimate definitiv pe o cană de ceai, cred că dacă ar fi trăit Marcel Proust ar fi fost invidios pe modul în care Yasunari Kawabata desenează, cu talent demn de stampele (ukioe) unui alt maestru japonez, Hokusai.
În opinia traducătoarei și niponologei Stanca Cionca termenul occidental de roman nu se potrivește cu scrieri cum sunt povestirile din antologia Dansatoarea din Izu sau Țara zăpezilor, domnia sa fiind de părere că prozele lui Kawabata sunt, în structura lor profundă, mai apropiate de vechile jurnale (日記 nikki) și culegeri de povestiri (物語 monogatari) din perioada Heian. Reducând datele narațiunii și eliberând-o de anecdotic, Kawabata creează în spațiul povestirii un vid epic, fiind posibilă o influență a Zen budismului japonez, al cărui singur rol este de a potența tensiunea și puritatea trăirii concrete imediate, care constituie substanța reală a cărților sale, în tradiția cultului peren al literaturii japoneze pentru momentul suveran și revelator, ridicat la rang primordial chiar și în economia prozelor lungi. Așadar, atipice ca romane și inclasabile în termenii speciilor narative clasice (roman, nuvelă, schiță), care sunt utilizate pentru a stabilii speciile prozei occidentale, în opinia Stancăi Cioca pe care o împărtășesc cu bucurie prozele lui Yasunari Kawabata sunt mai exact acoperite de termenul „povestire“.
Deși Yasunari Kawabata a sperat, în copilărie, să devină pictor, dar primele sale povestiri au apărut încă în timpul liceului, și s-a hotărit să devină scriitor. În perioada studenției alături de Yokomitsu Riichi a fondat Bungei Jidai (Epoca artistică), o revistă literară de orientare neo-impresionistă.
Recunoașterea sa publică a fost extrem de timpurie, datorată unui număr de scurte povestiri care l-au adus în centrul atenției, dar Dansatoarea din Izu (o poveste care explora erotismul dragostei tinere) în 1926 l-a făcut celebru.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, succesul lui a continuat cu romane cum ar fi: O mie de cocori (o poveste de dragoste nefericită), Vuietul muntelui, Frumoasele adormite, Frumusețe și întristare și Vechiul oraș imperial.
Kawabata Yasunari a deținut funcția de președinte al P.E.N. clubului japonez și în această calitate a fost un veritabil ambasador și port-drapel al literaturii japoneze în spațiul vestic și al culturilor anglofone.
Seria prozelor lui Kawabata Yasunari va debuta cu nuvela Dansatoarea din Izu, o antologie de povestiri, cea care dă titlul volumului este construit pornind de la întîlnirea dintre un tînăr de nousprezece ani care călătorește spre Izu și Kaori, o copilă de 13 ani care însoțește o trupă de muzicanți tradiționali, dansul ei fiind însoțit de taiko, de sunetul tobelor tradiționale japoneze. Muzica și dansul au o valoare sacră, în cultura japoneză tipul acesta de dans este parte nemijlocită a ritului budist sau shintoist. Într-una din scene tînărul elev de liceu va conversa chiar cu dansatoarea, vor bea împreună o cană de ceai iar aceasta, după ce își va da jos de pe umeri toba uriașă îi va spune că tineri ca el din capitală vin la Izu ca să înoate, dar i se atrage atenția de către patroana trupei că nu au unde să înoate în timpul iernii!
Primul său roman, Țara zăpezilor(1939), este o poveste în care Shimamura se întîlnește într-o stațiune de munte cu o tînără gheishă Komako, iar aceasta se va dărui complet poveștii de dragoste în care se implică fără a mai ține seama de nimic. În concepția lui kawabata femeia se sacrifică întotdeauna, iar dialogul dintre cei doi, cred criticii literari japonezi, este influențat de tradiția teatrului No.
Vuietul muntelui are un nou protagonist, Shingo Ogata, un bărbat de 62 de ani, care are un fiu, Shuichi, care își pierde timpul în casa amantei sale, o noră, Kikuko, unul din cele mai delicate personaje feminine din opera lui Kawabata, care suportă cu stoicism grosolăniile soțului său, care nu o iubește și nu a iubit-o vreodată, de care Ogata San se îndrăgostește fără să vrea și o fiică, pentru care nu simte absolut nimic, de fapt în tinerețe fusese îndrăgostit de sora soției sale, Yasuko. Ca mai toți japonezii tatăl și fiul fac naveta de șase ori pe săptămînă, iar Shingo se pregătește să moară, observă cu atenția natura, este un iubitor de flori, vizitează un parc din Tokio, își ocupă timpul cu aranjamente florale, un bun prilej pentru romancier pentru o introducere în ikebana, așteaptă cu nerăbdare să fie băgat în mormînt, ascultă țîrîitul greierilor și vuietul muntelui, reemorează diverse momente din trecut, se gîndeşte din cînd în cînd la moarte şi la soluţii pentru viitor. O relație foarte specială de tip amaeru este cea dintre socru și nora sa, impresioneazăgrija cu care tânăra noră îi pregăteşte hainele, îi pregătește ceaiul, respectul cu care îi vorbește, seninătatea dialogurilor lor.
Stol de păsări albe, Sembazuru, este cel de-al treilea roman dar acesta este pus în legătură cu ceremonia tradițională a preparării ceaiului, arta tradițională chanoyu, romanul debutează balzacian în pavilionul din incinta templului Enkakuji, din Kamakura, unde Kikuji se pregătește să ia parte la lecțiile de ceremonia ceaiului oferite de domnișoara Kurimoto Chikako, de altfel Kikuji îl va moșteni pe tatăl său, un rafinat și un pasionat colecționar de porțelanuri japoneze foarte fine, fascinat de o frumoasă doamnă Ota, care se apropie și de Kikuji pînă în clipa sinuciderii sale. Cu toate acestea ea se păstrează în figura fiicei sale Fumiko, care îi aduce în dar o ceașcă de porțelan tradițional de Shino, extrem de valoroasă, pe care rujul doamnei Ota se imprimase definitiv, ca un soi de memento etern al acesteia, iar Kikuji îi va alătura o altă ceșcuță, mai mică, un soi de metonimie a fetei, a lui Fumiko, de care se îndrăgostește pînă peste urechi.
Frumusețe și întristare este o istorie a unei iubiri neîmplinite, în care cei doi foști amanți, Toshio Oki, un scriitor în vîrstă de cincizeci și cinci de ani și Otoko Ueno o pictoriță se întîlnesc de Anul Nou la Kyoto, pentru a asculta dangătul clopotelor mănăstirilor, cu fac de altfel toți japonezi. “Să fi fost oare clopotele doar un pretext, în timp ce, în adâncul sufletului, singura dorință să-i fi fost aceea de-a o întâlni pe Otoko?” Dar Otoko nu vine singură la întâlnire, ci va fi însoțită de pupila ei, o tânără “de o frumusețe aproape diabolică”, pe nume Keiko Sakami. De fapt Otoko fusese însărcinată cu pictorul dar pierduse sarcina și încercase să se sinucidă, luînd un pumn de somnifere, fiind internată într-un azil pentru alienați mintali, într-o cameră cu gratii de fier la ferestre. La insistențele mamei ei, fata care avea doar 17 ani se mută la Kioto unde nu-l va mai întîlni niciodată pe fostul iubit. Trauma însă va fi gru de depășit, scriitorul va publica un roman cu titlul “O fată de șaisprezece ani”, în vreme ce Otoko va picta tabloul “Suirea la cer a unui copil”. De fapt datorită acestei întîlniri lucrurile se vor complica și mai mult Keiko Sasami însoțîndu-și prietena avînd în minte ideea răzbunării, ea îl va seduce pe Oki și pe fiul acestuia, Taichiro, care își găsește moartea din cauza ei. Limita dintre frumusețe și întristare fiind doar cît un fir de păr, în Noaptea de Anul Nou primul termen dispare, se estompează iar cel de a-l doilea devine prevalent, căci dragostea inițială s-a metamorfozat pe neașteptate din frumusețe care întristează în tristețe care înfrumusețează. De aici strălucirea lacrimilor din ultima frază: “Keiko deschise ochii. Îi străluceau de lacrimi când îi ridică spre Otoko”.

Cu toate acestea romanul la care Kawabata Yasunari declara că ține cel mai mult este Maestrul de go, o relatare pe jumatate fictivă a unui meci foarte important de go la care a Kawabata a asistat trimis fiind de ziarul Mainichi, pentru cititorii căruia a relatat meciul. Era ultima partidă din cariera marelui maestru Shūsai, partidă pe care a pierdut-o în fața unui rival mai tânăr, ca să moară apoi peste încă un an. Romanul este de fapt o alegorie, destul de transparentă, a înfrângerii suferite de Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul acesta, Maestrul de go, Meijin, care descrie confruntarea reală dintre doi maeştri japonezi ai acestui sport, respectiv partida de adio dintre Sensei Honinbo Shusai meijin şi challenger-ul său mai tînăr, Kitani Minoru 7 dan, care în realitate purta numele Otake 7 dan. Partida s-a desfăşurat în anul 1938 iar Kawabata a inserat în text mai multe table de go, tocmai pentru a-i facilita cititorului accesul la drumul spiritual al acestei partide, la finalul căreia marele maestru japonez va muri, iar naratorul, Kitani, îi va descrie figura cu un nas ascuţit chiar în timpul ceremoniei funerare în rit budhist. Dacă vă pricepeţi la go, sport al minţii la fel de sofisticat ca şahul, puteţi înţelege relaţia dintre acele partide şi acţiunea romanului, dacă nu acesta va fi mai dificil de înţeles dar nu ar strica să citiţi înainte să vă apucaţi de lectura sa niscai informaţii despre acest sport tradiţional japonez. Ca o pată de culoare ar trebui spus că sunt foarte mulţi români care sunt sportivi profesionişti de go în Japonia iar primul nostru campionat de go, a aparut dupa ce un profesor japonez de literatura, traducatorul lui Mircea Eliade, Sumiya Haruya, a locuit o perioadă în România şi a contribuit la dezvoltarea acestui sport în ţara noastră.
În anul 1968 Kawabata Ysunari a devenit primul japonez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură cităm din motivația juriului decernat “pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez.” La decernarea premiului, Juriul Nobel a citat doar trei dintre romanele scriitorului, Țara zăpezilor, O mie de cocori, și Vechiul oraș imperial.
În romanul Kyoto sau tinerii îndrăgostiți din străvechiul oraș îndrăgostit autorul va evoca diverse ceremonii sau sărbători tradiționale, inclusiv parada de sărbătoarea Gion, va descrie diverse temple, pagode sau ceainării, inclusiv gheișele care participă și animă atmosfera, dar elementul cel mai frumos este chiar natura, arborii stravechi, pinii sau arțarii japonezi, veștmintele tradiționale, kimonoul și brîul care se numește obi, îi da eroinei, Chieko, un aer de personaj de stampă care evoluează într-un exotism plin de gingășie, specific cărților lui Kawabata care au un putenic impact asupra cititorilor prin sugestivitatea lor imagistică dar și prin forța poetică a acestor tablouri de natură.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s