Doamna Vera


În tumultul și vacarmul lumii literare românești moartea Verei Călin, un critic literar din vechea gardă, stabilită în SUA în 1975 la fiul ei, după moartea soțului, a fost aproape trecută cu vederea. În România era profesor de literatură comparată, a scris o carte despre Romantism, încă verde, un evergreen în ciuda anilor care au trecut de la apariția ei, și în ciuda faptului că bibliografia ar trebui rescrisă pe ici pe colo și anume în punctele esențiale. De fapt cartea care a impus-o și care în foarte mare măsură a trecut și aceea neobservată este jurnalul ei american din perioada 1997-2002, intitulat Post-scriptum și purtînd titlul Însemnări, despre care a scris doar Andreea Deciu în capitolul dedicat jurnalelor intime ale diasporei din cartea sa de debut, Nostalgiile identității, singura tradusă de altfel în limba română, între timp a mai publicat cîteva cățrți despre Paul Ricouer. Nu știu dacă Vera Călin a ținut jurnal și în perioada cît a locuit în România, probabil că da, dar insolitul acestui jurnal american constă în faptul că perioada descrisă este relativ recentă, faptele fiind ușor de recompus iar personajele sunt contemporani ai noștri, din România sunt amintiți Horia Roman Patapievici sau Stelian Tănase, primul oferindu-i prilejul unei lungi analize a limbajului scatologic din cartea sa, Politice, care nu-i place deloc Verei Călin pentru această extraordinară insurecție libertariană asupra limbajului. Personal ce m-a impresionat cel mai tare la acest jurnal nu este atît acea pulbere de evenimente, de imagini, de întîmplări mărunte povestite la firul ierbii ci o extarordinară putere de a evoca bătrînețea, spre care ne îndreptăm ineluctabil cu toții, cred că nu există pagini mai tragice în literatura română, observații mai triste despre acea singurătate a ei și a prietenelor ei din România, Israel, SUA care mor departe de copii, de rude, sau de prietenele din copilărie, doar pe la Susan Sontag sau în Caietele lui Emil Cioran mai poți întîlni asemenea considerații despre bătrînețea cea mutilantă sufletește și deloc de dorit. Din fericire se pare că ne îndreptăm spre un soi de senectute activă, în care modelul propus nu este cel al Verei Călin ci al unor indivizi care se pot face utili fie familiei fie societății, sper să am o bătîrnețe mai interesantă decît cei patruzeci de ani trăiți pînă acum, if possible.

Un alt filon foarte interesant este cel al continuelor glosări sau interglosări pe tema distanței culturale față de țară și a trăirii diasporei ca statut ontologic, Vera Călin este un soi de rege Ioan fără țară care își trăiește exilull acesta interior cu voluptatea unei condamnate la moarte, bucurîndu-se în schimb de traiul bun și liniștit și citind sau recitind opere literare pe care le parcursese în tinerețe, unele surprinzătoare, Zamiatin cu prima distopie Noi, carte cumpărată la un yard sale cu cîțiva bănuți, Thomas Mann cu Muntele vrăjit, Amus Oz cu romanul Cutia neagră, diveree povestiri ale lui Borges, toate cu un spirit critic pururi tînăr și căutînd în operele literare un bagaj moral pe care numai o viață lungă de 80 de ani, cît avea autoarea în momentul scrierii jurnalului ți-o poate da. Nu știu dacă a reușit să-l încheie, știu că a publicat cîteva continuări prin presa literară bucureșteană, înainte să moară dorea să-l aducă pînă prin 2009, sper că da și că vom avea ocazia să-i citim această continuare cît se poate de curînd.

Închei prin a cita chiar fragmentul din final, superb exemplu de scriitură diaristă, știu că termenul nu a reușit să se impună dar îl folosesc aici doar pentru a nu repeta obsesiv cuvîntul jurnal:

„Îmi vine în minte mirarea fiului meu, pe atunci un copil de șapte, opt ani, în timp ce silabisea titlul unui afiș deasupra cinematografului Scala. „Ca-da-vrul. Mama ce-i aia cadavru?” Ii raspund „Un om mort”. Continua sa silabiseasca, „Nu se poate”, zice. „Cum poate un om mort să fie viu?”

Acum știe și el că există cadavre vii. Prăbușiți în noaptea bolii lor, imobilizați în bezna unui prezent fără deschidere, într-un deșert unde nu există hotar, între ființă și neființă, țintuiți în casă. Sunt contemporanii mei, care au încetat să mai comunice. Mi-am amintesc de cuvintele pe care mama le rostea apodictic, în împrejurări diverse: Viu sau mort, nimic intermediar. Vorba mamei a dormitat multă vreme în subsolul conștiinței mele. A ieșit la lumină cînd s-a născut spaima de tărîmul așteptării inerte. Da, mi-ar fi plăcut să scriu o carte intitulată „Viu sau mort, nimic intemediar””.

Acesta este de fapt titlul exact al însemnărilor americane ale Verei Călin, care ar trebui să se numească chiar așa, Viu sau mort, nimic intermediar. În 2013 eleva lui Tudor Vianu critic român de origine evreiască a aflat că se poate trece foarte ușor dintr-o stare în alta și din cadavrul viu care era în 2002, la venerabila vîrstă de 92 de ani și-a găsit liniștea și pacea sufletească într-un mic cimitir din Losa Angeles. Dumnezeu s-o odihnească în pace! May God rest her soul in peace!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s