Critifictiunile lui Mircea Mihaies


Spre deosebire de ceilalți colegi de generație care nu au fost la fel de norocoși, vezi cazul lui Radu G.Țeposu, Mircea Mihăieș a continuat să scrie cărți de critică literara, publicînd o literatură care merită din plin denumirea de critificțională, termenul acesta valiză fiind inventat de romancierul american Raymond Federman, fiind apoi diseminat în toate limbile pentru a desemna tocmai acest gen intermediar, specific post-modernismului, care rezultă din contopirea criticii literare cu ficțiunea.

Sigur este îndeobște cunoscut faptul că Mircea Mihăieș, profesor de literatură americană la Universitatea din Timișoara este unul din admiratorii declarați ai lui N.Manolescu, cu care a realizat o carte, Scutul lui Ulise, de fapt un interviu ceva mai lung, publicat ulterior într-un volum de sine stătător.  Încă de la volumul de debut, De veghe în oglindă, o culegere de eseuri despre jurnalele intime cele mai importante din literatura română și cea universală, alese pe sprînceană, scris într-un pronunțat stil personal, dar care își are un posibil izvor în volumele de Teme ale lui N.Manolescu, în căutarea unui titlu pentru carte autorul se oprește într-o prefață de tip work in progress, un șantier postmodern al cărții pe care o va scrie asupra unui titlu propus de Albert Thibuadet, un alt maestru declarat, iată, de la bun început, Trestiile lui Midas. În cele treisprezece eseuri de mare întindere Mircea Mihăieș se va opri asupra Jurnalului lui Stendhal, studiat din perspectiva a ceea ce criticii au denumit beylism, adică o filozofie care sondează deopotrivă vanitatea, dar și experimentarea erotismului, asupra Jurnalelor intime ale lui Baudelaire, Fusees și Mon coeur mis a nu, din care nu lipsesc exercițiile de tematism critic, Însemnările zilnice a lui Titu Maiorescu din perioada în care acesta era elev privat la Theresianum, Jurnalul lui Lev Tolstoi, un imens laborator al aventurii de a fi sau a deveni Tolstoi, viața și biografia în abis din Jurnalul lui Gide, care citește cu program ca un adevărat om de cultură, jurnalul lui Robert Musil, care ca și proprietarul său, nu-i decît un cimitir de gînduri și de proiecte literare, într-un rînd acesta consemnează că a simțit doar o ușoară jenă în fața morții, iar cel al Virginiei Woolf, spre deosebire de opera similară a amicei sale Kathrine Mansfield este o veritabilă plasă de prins fluturi, în vreme ce Jurnalul lui Kafka este doar epura unui domn înalt și subțire, agendele lui Mateiu Caragiale sunt la fel de captivante ca opera sa principală, romanul mit al literaturii române Craii de Curtea Veche, jurnalul lui Gombrowicz este ceva mai mult decît un simplu tangou argentinian, este un exercițiu de introspecție a literaturii poloneze, care exprimă un acut sentiment de jenă în fața pornografiei unei culturi oficiale, pro- comuniste. De pe listă nu lipsesc cesare Pavese cu Misiunea de a trăi, printr-o ciudată ironie a sorții, poetul și prozatorul italian s-a sinucisdupa ce fiinta cea mai iubita, o actrita de mina a patra din SUA care l-a părăsit, tipul era un om inteligent, dacă nu mă credeţi recitiţi povestirea sa, Prima iubire, cu un triunghi, doi băieţi dintre care unul este îndrăgostit de sora celuilalt pe care o descoperă făcînd dragoste cu un şofer şi atunci îşi bate cu maximă cruzime amicul din copilărie, gelos şi răutăcios, un alter ego al scriitorului, uşor impotent în relaţie cu femeile, un soi de Armance al lui Stendhal, este multă furie în povestirile lui, seamănă pe undeva cu tinerii furioşi din aceiaşi perioadă din Marea Britanie, mă rog nu-i prima oară cînd am parcurs jurnalul lui, cred că l-a analizat şi Mircea Mihăieş în Jurnalele intime şi sinuciderea, acum sunt fericit că am reuşit să-i citesc în paralel proza, Casa de pe colină nu-i cine ştie ce, parcă se încheie unde ar trebui să înceapă, o să o mai reiau peste cîţiva ani, am observat că toţi romancieri italieni moderni, Elio Vittorini, Cesare Pavese sau Alberto Moravia erau antifascişti, de altfel Pavese era să fie dat afară din liceu pentru că a condus o celulă antifascistă, dacă nu mă credeţi citiţi sau revedeţi filmul Ciociara, Cele două femei, un roman existenţialist pur sînge,din jurnalul său mi-au atras atenţia gustul lui pentru romantismul german, citea Beguin, Sufletul romantic şi visul, obsesia mitului şi revenirea la Fraser, la Creanga de aur, tratatul pentru care Mircea Eliade s-a apucat să înveţe limba engleză, şi de ce nu, ideea că tragedia antică avea două personaje, cel tragic şi corul, cea clasică franceză pierde corul şi devine o caricatură, tipul era un mare iubitor de literatură engleză, a tradus Moby Dick în italiană şi a rescris opera celebră, se pare că-i cea mai tare traducere din toate limbile, apreciez la acest jurnal sensibilitatea lui maladivă şi obsesivitatea feminină, difuză oarecum prin poezia sa, şi mai ales obsesia autoanalizei, deşi nu-s de părerea lui Mircea Mihăieş că ar anunţa în vreun fel intenţia autorului de a se sinucide. La un moment dat el spune că există o prejudecată a geniului, adică acest aspect cantitativ, geniile scriu 40 de tragedii, 30 de romane şi vreo sută de cărţi de eseuri, uite din punctul ăsta nu am văzut o monografie completă Mihail Sadoveanu, omul te sperie prin masivitate, şi la propriu şi la figurat, dacă ne referim la opera sa, Cesare Pavese a scris puţin, cîteva volume de povestiri, un jurnal intim, editat postum, alături de cîteva serii de scrisori, cîteva volume de versuri, şi la un moment dat s-a decis să repete o experienţă fundamentală, pe care nu avusese totuşi curaj să o ducă la bun sfîrşit cînd avea 18 ani, a luat un pumn de somnifere şi a adormit somnul de veci într-un hotel italian. Personal regret foarte mult acest gest al său, poate că ar fi continuat să scrie cărţi frumoase, tragice, misterioase şi pătrunse de un umanism mai special. Arivederci, signor Cesare! Tu sei proprio un uomo finitto!

Opiniile în legătură cu Memoriile lui Albert Camus sunt închise în capitolul Ethica Magna, în vreme ce jurnalele editate antum de Radu Petrescu, nu și cele postume, editate de soție, de Adela Petrescu, care au apărut după 1990 sunt tematizate cu grijă egală, concluzia fiind că fiecare din cele trei cărți exprimă triumful de a rămîne deasupra hîrtiei.

În Cărțile crude, Jurnalul intim și sinuciderea, autorul va aborda același pliu, cel al jurnalului intim, de data aceasta în raporturile sale profunde cu sinuciderea, de fapt el va selecta doar scrierile de această natură a scriitorilor care au ales ulterior soluția respectivă, iar victimele sale sunt acum Sylvia Plath, Pierre Drieu de la Rochelle, deși în marea sa masă textul cade adesea în considerații barthesiene despre jurnalele intime și rolul lor, despre narcisism, eul naratorial sau auctorial din jurnale iar tema principală a cărții este abandonată în favoarea unui eseism pe alocuri cam stufos. Personal prefer analizele de texte din De veghe în oglindă acestui tip de fragmentarism postmodern care nu prea aduce nicio concluzie valabilă.

În volumele următoare Mircea Mihăieș va deveni ludic, adică va abandona pas cu pas spațiul literaturii pentru a aborda universul albumelor lui Leonard Cohen, vestit cantautor și poet canadian, urmărind cele două brațe, cel al ficțiunii și cel al biografiei, construite ca un soi de texistențe, după principiul suprarealist al vaselor comunicante, enunțat de Papa Breton. Nu în ultimul rînd el se va ocupa de paralitetartură, mai exact de analiza romanelor polițiste hard-boiled scrise de un clasic al genului din literatura americană, Raymond chandler, într-o radiografie destul de exactă a profilului lui Philipe Marlowe, detectivul cel mai celebru al literaturii americane din anii 30, dar se va întorce la o temă gravă, cea de critificționar pomo, să nu uităm că alături de Mircea Nedelciu și Adriana Babeți s-a jucat de-a romancierul în celebrul roman Doamna în roșu, unul din cele mai valoroase romane postmoderne din literatura română.

Apropo săptămîna aceasta eu citesc o carte mare, groasă și grea din cale afară, monografia lui Mircea Mihăieș, Ce rămîne,William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha, pornind de la opera lui William Faulkner, este cea de-a doua mare monografie de data aceasta deconstructvist-post-structuralistă a lui William Faulkner, după cea structuralistă publicată prin anii 60 de profesorul de semiotică Sorin Alexandrescu, eu  i-am citit bătrînului ofițer sudist mai toate romanele, am apreciat o idee din prefață, cică ar fi scriitorul cel mai citat dar de nimeni citit, uite că mai există și excepții de la regula lui Mircea Mihăieș, cred că, de departe, De veghe în oglindă, cartea sa de debut, rămîne cea mai bună carte a autorului, eu le-am citit pe toate, și cea despre Leonard Cohen, o carte cult pentru fanii cantautorului canadian, în care critica biografistă se combină cu analiza liricsurilor dar și a iudaismului, vezi și volumul care i-a urmat cea despre doliul lui Leon Wieselteir, în Despre doliu, și evocarea in memoriam a unui cunoscut politolog american, Tony Judt, din eseul Ultimul Judt, care nu a ocolit în studiile sale nici problemele României contemporane, mă gîndesc la un mic eseu intitulat România la fundul grămezii, cărți biografiste prin excelență, dar și evocări ale unor alter-ego, pe Wieselteier l-a tradus iar pe Judt l-a cunoscut, și Jurnalele intime și sinuciderea, și recviemul lui detectivului Phillipe Marlowe, inventat de Raymond Chandler, din Metafizica detectivului Marlowe, de fapt un soi de recviem al romanului polițist de tip hard-boiled, care apropo nu prea are nimic în comun cu detectivii Agathei Christie sau cu comisarul Maigret al lui Georges Simenon, care se încadrează în familia clasică a romanului de tip misterul camerei închise, ce dă titlul unui volum de short-stories scris de Florin Manolescu. În Metafizica detectivului Marlowe critificțiunile lui Mircea Mihăieș au atins gradul zero al criticii postmoderne de la la noi, dat fiind amestecul de erudiție dar cu o solidă bază teoretică, preluată din critica literară americană, și de fascinație personală, nu oricine avea acces la tipul acesta de a recompune realitatea iar efortul lecturii este răsplătit pe deplin prin accesul în lumea mafiei americane din anii 30, cartea se citește ca un roman de Doctorow, Rag Time sau Billy Bathgate cu delicii duble, dat fiind că la un moment dat ea se molipsește de ideile detectivului căci metafizica din titlu nu-i deloc o ironie ci o obsesie a autorului și nicidecum a personajului citat și analizat. Să nu uităm nici specializarea sa de americanist care îi dă o anume relaxare în fața paraliteraturii pe care americanii o numesc pulp-fiction, pentru Mircea Mihăieș romanele lui Raymond Chandler care pentru criticii din România nu-s, vai, decît niște cărți polițiste se încarcă de fiorul unei literaturi de bună calitate, un alt exemplu care îmi vine în minte fiind respectul infinit pe care i-l poartă traducătorul său japonez, Haruki Murakami, care l-a omagiat pe Chandler Hard Boiled Wonderland and the End of The World și în Kafka pe malul mării.

În privința monografiei operei lui Faulkner, aș spune doar că am descoperit în prefață un lucru absolut surprinzător, și anume că autorul american rămîne cel mai citat dar cel mai puțin citit din lumea întreagă, dată fiind dificultatea stilului său modernist, de fapt strategiile post-structuraliste sau deconstructiviste ale lui Mircea Mihăieș nu vizează structura operei, care este prezentată sistematic și cronologic, de la poeziile sau prozele de debut din anii 1926- 1928- 1929, de la Plata soldatului, Țînțarii  sau Palmierii sălbatici, deși ordonarea tematică produce rupturi la nivelul acesta al ordinii cronologice, la ultimul său roman, din 1962, The Reivers, un soi de Farewell to Arms, despărțirea scriitorului de armele lui, o despărțire en fanfare de Yoknapatawpa, oare de ce mă tem așa demult să nu-i greșesc spelling-ul, trebuie să verific de două trei ori dacă am scris sau am pronunțat corect cuvîntul acesta indian imaginar. Universul romanului, filtrat prin simbolul copilăriei americane, prins de magia lui Huckleberry Finn nu-i o revenire la o poetică ce-l nașcuse și pe Benji, copilul alienat din The Sound and the Fury, cea mai schizoidă voce narativă din romanul modern, dar în cuplul Boon Hogganbecck-Ned, primul fiind agentul inițierii din Ursul, miza nu-i deloc picarescul, aventura căci așa cum observă criticul farsa este continuu subminată de tragic, de altfel nu cred că există un autor mai tragic decît William Faulkner în secolul XX.

Opera lui Faulkner apare în aceast studiu monografic a fi tematizate vulcănescian sub semnul categoriilor nu știu ce-ului sau mai nimicului eliotian din Wasteland, iar între acești doi poli se întinde practic întreaga creație faulkneriană. William Faulkner, un autor al Sudului american, este un soi de Honore de Balzac iar în majoritatea romanelor, poeziilor, pieselor de teatru, povestirilor sau nuvelelor sale s-a chinuit să redea acest ținut mitic american, inventînd un spațin ficțional după denumirea unui timbru pe care l-a visat, emis de Poșta Yoknopatawpha. Numele acesta are evidente rezonanțe indiene. Iar harta acestui ținut ficțional  pe care a desenat-o el însuși o va adăuga la sfîrșitul romanului Absalom, Absalom!

Pare ciudat dar voga literară nu și-a căpătat-o în Statele Unite, unde va publica două romane, Plata soldatului și Țînțarii, susținut fiind de un foarte bun prozator de proză scurtă, Sherwood Anderson, ci la Paris, după ce va semna un contract de exclusivitate cu editura franceză Gallimard, care l-a adus în centrul atenției, romanul care l-a propulsat pe firmament fiind Zgomotul și furia, în traducere franceză Le bruit et le fureur, în care preluînd de la James Joyce celebrul procedeu al fluxului conștiinței, autorul va intra se va situa în avangarda romanului, fiind lăudat printre alții de foarte mulți critici literari sau filosofi francezi, de pildă Jean-Paul Sartre declara deschis că a fost puternic marcat de lectura acestui roman, pe care îl considera unul din izvoarele studiilor proprii despre existențialism. Într-unul dintre capitolele cărții pătrundem în mintea lui Benjamin Compson, un tînăr de doar 33 de ani, care este retardat mintal, dar în acest capitol vocile narative se amestecă, nici nu-ți poți da seama cine este persoana aceasta narativă, perspectiva fiind una absolut schizoidă. Criticii literari americani nu au rămas nici ei indiferenți la universul acesta faulknerian, mai ales cei din zona Noii Critici, printre cei care și-au declarat entuziasmul necondiționat figurau și Cleanth Brooks sau Michael Millgate. Acest entuziasm l-a condus spre obținerea celui mai important premiu literar din carieră, Premiul Nobel pentru literatură, în anul 1949, o recunoaștere a universalității operei sale.

La noi, criticul literar S.Alexandrescu a debutat în volum în anul 1969 cu o foarte solidă monografie William Faulkner, care pornea de la teza domniei sale de doctorat, un monument al criticii literare sau studiilor americane de la noi, peste care nimeni din cei care studiază opera marelui scriitor american, laureat al premiului Nobel pentru literatură nu va putea sări. Cercetarea absolut exhaustivă rezumă receptarea autorului, din anii 30 pînă la momentul scrierii ei, atît în S.UA. cît și peste Ocean, fiind cunoscut bine explicat de autorul monografiei faptul că statura atinsă de William Faulkner se datora mai mult modului în care opera acestuia fusese receptată la Paris decît gustului propriilor cititori din Statele Unite. De altfel un moment mai mult decît semnificativ al receptării critice al operei lui William Faulkner este cel al monografiei lui Cleanth Brooks, citată de foarte multe ori în text. Singurele studii care vor putea prelungi aceste capitole ale evoluției exegezei faulkneriene pînă în zilele noastre sunt cele ale lui Mircea Mihăieș[1], un bun eseist și un americanist de talent care ar putea într-o bună zi să preia ștafeta cercetării operei lui Faulkner și să aducă bibliografia exegezei sale europene la zi. În această tradiție a studiilor faulkneriene, contextualizată pe parcursul a vreo patru decenii, perioada putînd fi la rîndul ei divizată în trei etape intermediare, autorul monografiei va lăsa frîu liber pasiunii pentru structuralism, cu care cartea era contemporană, ca un veritabil taxonom, va crea pentru opera lui William Faulkner un sistem de categorii foarte precise, fie pornind de la criterii ținînd de naratologie, acolo unde găsește în literatura de specialitate lucruri relevante S.Alexandrescu are tendința să le inventeze de unul singur, textul demonstrației este întrerupt de tabele și de scheme grafice, cu săgeți, obicei pe care autorul l-a păstrat chiar în eseurile despre exilul lui Emil Cioran sau proza lui Mircea Nedelciu, și pe care îl poți descoperi cu ușurință în studiile unor naratologi ca Wayne C.Booth sau Jaap Lintvelt, de altfel structura cărții impune atenția, capitolele prime vor epuiza exegeza faulkneriană și partea biografică, în vreme ce următoarele două capitole vor trasa granițele geografiei faulkneriene, punctul de reper ales fiind Yoknapatawpha, cuvînt indian ales de autorul american pentru a desemna imensul teritoriu ficțional construit chiar de el. Se pare că ideea i-ar fi venit prin intermediul unui vis în care primise o scrisoare care purta un timbru emis de poșta din Yoknapatawpha. De fapt este vorba de un soi de Comedie umană, transplantată peste Ocean, dezvoltată în nuvele, romane sau povestiri, dar în care William Faulkner nu va face decît să exploreze uriașul bagaj de mituri, legende sau povești pe care le auzise din copilărie, construind un fabulos univers narativ, dar toate tipurile sale, constată S.Alexandrescu pot fi reduse la șapte arhetipuri, numerotate alfabetic, de la litera A la H, adică la Indianul Chickasaw, Aristocratul, Albul sărac, Omul de afaceri, Negrul, Yankeul, Intelectualul și Metisul. Ei alcătuiesc o tipologie foarte personalizată a personajelor, evident există și tipuri hibride dar acestea nu sunt chiar așa de atractive pentru criticul structuralist.

Capitolul al patrulea al monografiei, intitulat Poetul tragic, conține un omagiu indirect adus lui Mircea Eliade, tragicul fiind examinat pe trei paliere diferite, cel arhaic, în care este amintită dualitatea dialecticii eliadiene a sacrului și profanului, cel grecesc, pornind de la un model structuralist celebru, cel al lui Claude Lévy-Strauss, autorul Antropologiei structurale, și cel biblic, creștin, în care valorile puritane, protestante sunt identificate cu cea mai mare atenție, de fapt în aceste trei serii de teorii Sorin Alexandrescu intră în pielea cercetătorului de arhetipuri, cea a practicianului de mitocritică, arhetipologie sau mitodologie, fiind un pionier al domeniului, dacă ne gîndim că eseul lui Gilbert Durand, intitulat Structurile antropologice ale imaginarului a apărut abia în 1979, adică zece ani mai tîrziu. Ca să prelungesc puțin discuția despre relația lui Mircea Eliade cu William Faulkner aș spune doar că după ce va citi romanul acestuia Zgomotul și furia într-o traducere franceză savantul va rămîne puțin descumpănit declarînd în cîteva rînduri din Jurnalul său că el însușii practicase în tinerețe în romane asemenea tehnici narative, prelungind the stream of counsciousness în zona literaturii moderne, și că romanul nu i se părea deloc original. Dorința lui S.Alexandrescu de a studia universul acesta simbolic al ficționarului Faulkner vine oarecum în răspăr cu opinia unchiului, de altfel acesta nu și-a ascuns tristețea pentru că nepotul său nu i-a urmat traseul și a ales să studieze Lingvistica, Stilistica și Semiotica în locul Istoriei religiilor de care M. Eliade se ocupase cea mai mare parte a vieții sale.

Ultimele trei capitole ale monografiei consacrate lui William Faulkner vizează partea de tehnici și procedee narative propriu-zise, în ele S.Alexandrescu va studia tehnica povestirii, modul în care autorul va aborda, va relata, sau își va organiza momentul epic, urmărind diverse categorii cum ar fi limitele observației directe, trecerile între două perspective narative diferite, aproximarea, comunicarea plus comentariu, raporturile dintre planul subiectiv și cel obiectiv, dintre real și fantastic, tehnica „fondu”, modul în care era utilizat și rolul jucat de limbaj, organizarea în simultaneitate sau în succesiune. Un rol important l-a jucat aici experiența de stilistician căpătată după frecventarea Cercului de Poetică și Stilistică, cei trei coordonatori fiind Mihai Pop, Al.Rosetti și T.Vianu. Din punctul de vedere al cititorului comun acesta pare să fie chiar partea cea mai aridă, cea mai tehnică a cărții, cea care se adresează exclusiv specialiștilor, dar care poate oferi mari surprize de analiză și de exegeză celor care se adîncesc în lectura ei, căci aidoma unor muște fosile închise în chihlimbar, anumite fragmente din diverse povestiri sau părți ale unor capitole din cele mai importante romane sau povestiri, Absalom, Absalom!, Faunul de marmură, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, Palmierii sălbatici, Recviem pentru o călugăriță, Pogoară-te, Moise!, unele dintre acestea fiind traduse în limba română ceva mai tîrziu, în momentul scrierii acestui text Faulkner fiind tradus aproape integral în românește. De un foarte real folos se dovdesc atît indexul cît și bogata rețea de anexe, fără de care cartea nu s-ar fi putut citi cu siguranță. Un coleg romanist de la o universitate maghiară se plîngea că, în general, cărțile criticilor literari din România sunt lipsite de indexul de nume final, și din acest motiv, aproape că devin chiar impracticabile, nu-s de nici un folos cercetătorilor fenomenului literar iar monografia lui Sorin Alexandrescu încalcă această tradiție, nefiind deloc dragă seriei destul de lungi de critici impresioniști autohtoni. Monografia sa dedicată operei lui William Faulkner rămîne un adevărat arc peste timp, un exemplu de teză de doctorat, un veritabil monument de erudiție și o construcție intelectuală de sine stătătoare și, în ciuda caracterului ei structuralist sau poate tocmai datorită acestei extreme limpezimi a demonstrației, caracteristică mai mult unui tratat de logică decît unei mostre ce aparține domeniului studiilor literare, va rămîne un studiu clasic și își va păstra prospețimea demonstrației multă vreme de-acum încolo. Nu este de mirare că volumul a fost tradus în limbile franceză și engleză

Nu-mi amintesc exact care a fost primul roman al lui William Faulkner cu care mi-am început lecturile faulkneriene, cred că este vorba de trilogia în care autorul urmărește creșterea și descreșterea clanului Snopes, este vorba despre cele trei romane traduse în limba română de Eugen Barbu și Andrei Ion Deleanu, Cătunul, Casa cu coloane, în acest titlu este și o reminiscență a unui alt titlu celebru din literatura americană, Casa cu șapte frontoane a lui Natahaniel Hawthorne, și Orașul, un puternic filon realist străbate toate aceste volume stabilind cadrul sau granițele unei lumi ficționale, cea centrată în jurul familiei Snopes, dînd literaturii americane o importantă trilogie narativă, volumele apărînd în ordine în anii 1940, 1957, 1959, deși sumarul cărții fusese conceput în anul 1925. Primul volum este centrat în jurul lui Ab Snopes, un erou care va fonda acest clan, cu un portret prezentat ceva mai amănunțit într-un alt roman, Neînfrînții, din care ne mai sunt descrise Moșia Franțuzului sau orașul Jefferson, iar în Casa cu coloane personajul este Flem Snopes, care va fi distrus în finalul trilogiei chiar de rudele sale, Linda Snopes sau Mink Snopes.

Ulterior aveam să călătoresc și prin alte zone ale ținutului acesta imaginar, există și un critic român, Radu Lupan, distins americanist care le-a parcurs per pedes apostolorum, prin Sudul american, și anume prin orașul Jefferson din Lumină de august, una din capodooperele faulkneriene, unde era să mă îndrăgostesc de eroina principală, Lena Grove, am admirat mai apoi aristocrația americană sudistă din Sartoris, sau Steaguri în țărînă, cum avea să se numească textul romanului final, am făcut un popas în O parabolă, un roman pentru care a fost recompensat cu un premiu Pulitzer, din cele două obținute în carieră, un roman de război din primul Război Mondial, în care eroul principal este caporalul Stephan, un general american care comandă o armată de 3000 de soldați americani, un roman cu foarte multe simboluri religioase, dar mi-am mai petrecut ceva timp în lumea ficțională creată de William Faulkner citind povestirea care dă titlul volumului Ursul, în care asistăm la scenariul tipic al ceremonialului inițierii unui adolescent care este fascinat de șamanul San Fathers, și de obiceiurile indienilor din tribul Chickasaw, și care a fost comparat pe nedrept de criticii literari din România cu Ochi de urs, nuvela lui Mihail Sadoveanu, deși cele două sunt, totuși, foarte diferite ca tematică. Culachi Ursachi nu parcurge nici un scenariu inițiatic, el vrea doar să se răzbune pe ursul din cauza căruia și-a pierdut soția iar animalul mitic are capacități diavolești de a se metamorfoza în alte ființe și scapă mereu de urmărire, pînă cînd își va găsi sfîrșitul sub gloanțele urmăritorului, care va refuza să guste din friptura obținută din laba de urs. Printre romanele lui William Faulkner care mi-au mai plăcut se numără și Faunul de marmură, Pogoară-te, Moise!, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, dar și piesa de teatru Recviem pentru o călugăriță, toate acestea fiind analizateîn monografia lui Mircea Mihăieș.

Nici povestirile sau nuvele lui William Faulkner nu-s chiar de lepădat, mă refer la cele din volumele Un trandafir pentru Emily, Nuvelele regăsite sau cele din volumul Ursul, și la volumul de povestiri, Absalom! Absalom!, unele din acestea fiind niște mici bijuterii ale prozei scurte americane, putînd intra însă în orice antologie a acestui tip de proză din lume.

Deși nu diferă decît prin formula adoptată, monografia lui Sorin Alexandrescu, cu acele cearșafuri de hîrtie în care apar schemele narative, actorii narațiunii marcați în forma unor grafuri sau doar prin formula parafrazei sau repovestirii operei în cazul monografiei scrise de Mircea Mihăieș, ele au în comun fascinația pentru textul faulknerian, privit ca un soi de evantai de idei, argumente, teorii, desfăcut și lipit cu super-glue, ca orice text care se face și se desface, moare și renaște cu fiecare cititor nou, cu fiecare lectură sau relectură.

[1] Între timp monografia lui Mircea Mihăieș despre opera lui William Faulkner a fost publicată, Ce rămîne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha, în anul 2012 la editura Polirom.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s