O polemica inutila


Sfirsitul de an a adus tot felul de polemici, dar cea mai interesanta mi se pare cea dintre Nicolae Manolescu, presedinte al USR la cel de-al treilea mandat consecutiv si dl. Cipariu, fost presedinte al Filialei de Poezie a Uniunii Bucuresti, ce sa spun opera domnului profesor Manolescu mi-este destul de cunoscuta si ideile din interviul acordat ziarului Adevarul de asemenea, domnia sa a marturisit mai demult ca nu gusta poezia 2000 ista, proovata de Cosmin Ciotlos la Romania literara, aud ca s-a retras si imi pare rau, ca marii scriiitori nu mai publica romane demne de propriile lor opere din trecut, ca literatura ronana ar fi fericita daca Mircea Cartarescu ar lua un Nobel, desi se indoieste de calitatea acestui premiu acordat in  ultimii  ani cam dupa ureche, idee cu care nu pot fi totusi de acord, data fiind structura beat a poeziei lui Cartarescu, fie in versuri, fie in proza lui de asemenea  poetica. Laurentiu Ulici demonstra pe vremuri in antologia Nobel contra Nobel ca scriitorii care nu au luat acest premiu erau  uneori mai valorosi decit cei care l-au luat. Ce a scris domnul Cipariu mi-este absolut necunoscut totusi nu cred ca-i ajunge pe Dan Sociu si Claudiu Komartin, virfurile unei promotii de poeti care reprezinta cel de-al patrulea val al generatiei postmoderne.Nu m-am lamurit care sunt doleantele dlui Cipariu, domnia sa pune la indoiala legalitatea celui de-al treilea mandat, de altfel, mai in gluma, mai in serios Nicolae Manolescu, caruia i-am  fost citiva ani asistent la Facultatea de Litere, s-a exprimat ca isi doreste sa conduca Uniunea pina la moartea sa, care se va produce in jurul virstei de o suta de ani, data fiind longevitatea mamei domniei sale care a trait 104 ani daca nu ma insel. Nu ma pricep la chestiunile juridice, stiu ca acest fapt s-a produs printr-o modificare a statutului Uniunii, de altfel din acel intervoi dl. Manolescu spunea ca regreta iesirea in decor a dlui. Andrei Plesu, cel care critica la Realitatea TV toate uniunile de creatie, spunind ca USR face foarte mari eforturi pentru a promova literatura romana, si in plan intern, dar si pe plan extern. Eu cred ca fostul ambasador al Romaniei la UNESCO isi merita pozitia actuala in fruntea Uniuniii Scriitorilor, si ca polemici in care in loc de argumente se recurge la invective nu fac decit sa invenineze si mai mult spatiul public, desi o analiza sociologica rapida a la Bourdieux poate demonstra ca scriiitorul roman nu mai ocupa aceeasi pozitie ca in aniii 80 in viata cetatii, cind scriitorii erau ceva mai temuti si ceva mai respectati de puterea politica. Parlamentarii penali din ziua de azi sunt pe deasupra si agramati iar dl. Vosganian cel care a publicat si un superb roman este exceptia care confirma regula. Mi-a placut si argumentul domnului Calin Vlasie, editorul Istoriei critice, cel care spunea pe o retea de socializare ca detractorii cartii ar face bine sa scrie ei o alta Istorie a literaturii romane, si astfel sa demonstreze improprietatea termenilor critici, dar cred ca cel de-al doilea volum va fi extrem de subtire date fiind afirmatiile criticului de mai sus.

Ecranul global


Gilles Lypovetsky, un faimos filosof contemporan se ocupa in Ecranul global, aparut initial la editura Seuil, in anul 2007 carte scrisa in colaborare cu Jean Serroy de eectele globalizarii asupra cinematograului, poate cea mai buna carte de sociologie a domeniului publicata vreodata. Accesul la filme a modificat comportamentul cineastului dar si pe cel al cinefilului, blockbusterele ameninta in continuare filmul de autor, serialul cult ia fata filmului de pe marele ecran si impune tendinte, tehnica moderna mareste viteza filmului la doua cadre pe secunda, anual sunt difuzate in Franta peste 5000 de filme la televiziuni prin cablu, probabil cifra este comparabila cu ce se intimpla si la noi, m-a mirat ca televiziunile japoneze au renuntat la acest obicei in favoarea difuzariii unor emisiuni culinare sau de calatorie filmele putind fiind inchiriate in format DVD sau vizionate la cinema, iar salile de tip multiplex sunt pline. In ciuda diferentelor de salariu dintre o vedeta si un actor mai putin cunoscut filmul indiferent de modul in care va trece in secolul acesta mai departe propulsat de revolutia 3d, va avea totdeauna spectatori,, tocmai s-a incheiat la HBO premiera documentarului romanesc Chuck Norris versus comunism in care vocea care traducea peste 3000 de casete video, cea inconondabila a Irinei Margareta Nistor vorbea pentru prima oara despre setea de libertate a poporului roman, educat prin filmele americane, in care ferma Ewing, Dynasty dar si filmele de actiune cu supereroi au condus la schimbari de mentalitate profunde si la Revolutia din 1989 pe care inca o comemoram in aceste zile.

Junichiro Tanizaki, Club Gourmet


Nu am citit niciodata o povestire mai interesanta decit aceasta tradusa de Roman Pasca, el are si un blog japonez caci locuieste chiar acolo, in care doua personaje o pornesc in cautarea mincarii desavirsite, un soi de Craii de Curtea Veche dar care pun pe primul  loc papilele gustative, si stomacul, bineinteles. Si ce minunatii gastrononomice nu-i asteapta pe cititori, scoici fierte, supa de urechi de mare, iar contele G. alearga prin cartierele capitalei Tokyo pentru a minca prin toate restaurantele chinezesti. Si cu toate acestea delicatesa care face delciul contelui este supa din cuib de rindunica, renumita in toata lumea pentru exotismul ei. Cu toate acestea membrii clubului Gourmet participa la aceste deliruri gastronomice, in cautarea mincarii chinezesti perfecte, iar retetele nu sunt de la Master Chef ci labe de urs, tendoane de copita de caprioara sau coi de peste de mare.

Palimpseste


Dacă ar fi să aleg o singură carte de critică din anii 70 aș alege cu ochii închiși Palimpsestele criticului Cornel Mihai Ionescu, alintat de studenții de la Litere C.M.I., poate cel mai rafinat dintre criticii specialiști în literatura universală de la noi. Maeștrii săi în ale eseului literar veneau fie din literatura franceză, el fiind un derridean declarat, vezi superbele prefețe sau postfețe în care pastișa textele marelui deconstructor, cum ar fi notele din Diseminarea, dar și alte surse, Gérard Genette, Gilles Deleuze, Felix Guatarri dar și Umberto Eco, dat fiind faptul că CMI era italienist și nu unul oarecare, iar C.M.I. a tradus Opera deschisă și Lector in fabula. Din nefericire pentru cultura română C.M.I. a scris mult dar a publicat relativ puțin, doar trei sau patru volume, nu și-a publicat nici măcar teza de doctorat despre Dimitrie Cantemir, și ar fi lăsat mai multe manuscrise, care ar trebui publicate măcar postum.

Debutul său se va produce în anul 1967 cu Generația lui Neptun, un studiu critic consacrat unei generații poetice din care făceau parte poeți ca Edoardo Sanguineti, Alfredo Giuliani, Antonio Porta, Nanni Balestrini, Cesare Vivaldi, Elio Pagiarini membrii „grupului 63” italian, pe care autorul l-a opus «generaţiei lui Vulcan», apropiat de Modernismul tip Marinettti, eşuată în nihilism şi sterilitate. Autorul monografiei nu este prea sensibil la acest tip de poezie care se anihilează în lettrism și poezie concretă, unul din capitolele cărții mi-a dat ideea de a scrie teza mea de disertație, Poezia obiectelor.

În general eseurile din Palimpseste sunt tot ce putea da mai bun din el un specialist în literatură comparată, autorul lor se referă la autorii săi preferați, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, redefinit pornind de la studiul lui Ion Negoițescu, în Teiul sofianic, două texte absolut minunate despre Remember, egalate doar de un eseu pe măsură a lui Matei Călinescu în care Craii de Curtea Veche era recitit în cadrul unui seminar ținut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, dar cel mai ceremonial dintre texte rămîne Hermă pentru Aubrey de Vere.

Insula pinguinilor


Pinguinii nu-s chiar cele mai antipatice personaje, dar cînd se adună pe Insula pinguinilor sau în Pinguinia, țara imaginară din romanul lui Anatole France, care are un aer de utopie, și capătă aceleași năravuri ca oamenii, mai precis istoria insulei seamănă ca două picături de apă cu cea a Franței din epoca antică pînă la timpurile moderne, ajungînd la apogeul civilizației pinguinești, și îndreptîndu-se spre viitor. Sigur la pria vedere pare doar o parabolă sau o fabulă literară, cum sunt și Ferma animalelor a lui George Orwell sau Țara măgarilor scrisă de Zeletin, dar într-o cu totul altă cheie, amuzantă, fără ca autorul să uite de tradiția mai veche a banchetului de idei, de Zadig sau Candide ale lui Voltaire, de Nepotul lui Rameau a lui Diderot, dar evident cartea este și o imensă parodie a literaturii vechi, într-unul dintre episoade un pinguin, Marbodiu, coboară în Infern pe urmele lui Dante pentru a discuta cu Virgiliu despre filosofia lui, cartea poate părea un pic prea erudită dar stilul acesta fleuri al lui Anatole France, un autor coborît parcă din colbul cronicilor de gesta și care are gustul reînvierii unei lui arhaice și glorioase, o lume de conți și baroni, o lume care își pierde legendele, inclusiv pe cea a sfintei Orberose, a cărei moaște sunt devastate de mulțimea înnebunită de raționalitate. Orberose, pinguina, este prima care observă că pinguinii de celălalt sex sunt mai înnebuniți de femelele îmbrăcate așa că decide să se înfofolească, deschizînd astfel drumul unei feminități care își va ascunde nurii. Genealogia fantastică a locuitorilor insulei dar și studiul asupra moravurilor contemporane dau Insulei pinguinilor un aer fantastic, unic, un parfum pe care puține cărți din literatura universală l-au păstrat.

Nu îmi dau seama dacă cititorii francezi au făcut cunoștință cu pinguinul lui Gellu Naum, Apollodor, pinguinul călător, cel care inițial locuiește într-un frigider Fram, eroul Cărților cu Apollodor, cele mai frumoase cărți pentru copii în versuri din literatura română, autorul lor fiind considerat ultimul mare poet suprarealist din Europa, urmaș direct al lui André Breton, probabil că nu, dar aventurile acestui mic pinguin care străbate o geografie imaginară, ajungînd în cele mai îndepărtate locuri ale planetei și se întîlnește cu cei mai interesanți oameni i-ar putea bucura cu siguranță și pe copii francezi dacă își vor găsi vreodată un traducător iscusit. Din păcate, de multe ori bariera acesta invizibilă, și absența unor traducători specializați a cam împiedicat literatura română să se bucure de o bună recepție în Vest și i-a privat pe occidentali de întîlnirea cu un pinguin vesel și fericit, potrivit cu atosfera oricărei copilării. Și ca să închei nu i-aș uita nici pe Chily Willy cel care îi striga ursului sosit să îl mănînce într-un celebru cartooon, creat de Paul J.Smith pentru Walter Lanz în anul 1953, care a fost eclipsat doar de ciocănitoarea Woody Woodpecker, de fapt Lanz a transformat micul său studio în cel de-al doilea colos al industriei de cinema americane, studiourile Universal, pe care în vara acestui an le-am vizitat indirect în parcul tematic de lîngă Osaka. Și nici ruda lui mai săracă, pinguinul Tin-Tin, eroul unuia din puținele lung-metraje de animație produse în România comunistă, Aventurile lui Pin-Pin, regizat de Aurelia Cazacu.

Si ca sa ajungem la zi ar trebui sa-i citam si pe curajosii pinguini din Madagascar ai studiourilor Dreamworks care in ultima vreme par a pune in pericol suprematia Disney Pixar.

Doamna Vera


În tumultul și vacarmul lumii literare românești moartea Verei Călin, un critic literar din vechea gardă, stabilită în SUA în 1975 la fiul ei, după moartea soțului, a fost aproape trecută cu vederea. În România era profesor de literatură comparată, a scris o carte despre Romantism, încă verde, un evergreen în ciuda anilor care au trecut de la apariția ei, și în ciuda faptului că bibliografia ar trebui rescrisă pe ici pe colo și anume în punctele esențiale. De fapt cartea care a impus-o și care în foarte mare măsură a trecut și aceea neobservată este jurnalul ei american din perioada 1997-2002, intitulat Post-scriptum și purtînd titlul Însemnări, despre care a scris doar Andreea Deciu în capitolul dedicat jurnalelor intime ale diasporei din cartea sa de debut, Nostalgiile identității, singura tradusă de altfel în limba română, între timp a mai publicat cîteva cățrți despre Paul Ricouer. Nu știu dacă Vera Călin a ținut jurnal și în perioada cît a locuit în România, probabil că da, dar insolitul acestui jurnal american constă în faptul că perioada descrisă este relativ recentă, faptele fiind ușor de recompus iar personajele sunt contemporani ai noștri, din România sunt amintiți Horia Roman Patapievici sau Stelian Tănase, primul oferindu-i prilejul unei lungi analize a limbajului scatologic din cartea sa, Politice, care nu-i place deloc Verei Călin pentru această extraordinară insurecție libertariană asupra limbajului. Personal ce m-a impresionat cel mai tare la acest jurnal nu este atît acea pulbere de evenimente, de imagini, de întîmplări mărunte povestite la firul ierbii ci o extarordinară putere de a evoca bătrînețea, spre care ne îndreptăm ineluctabil cu toții, cred că nu există pagini mai tragice în literatura română, observații mai triste despre acea singurătate a ei și a prietenelor ei din România, Israel, SUA care mor departe de copii, de rude, sau de prietenele din copilărie, doar pe la Susan Sontag sau în Caietele lui Emil Cioran mai poți întîlni asemenea considerații despre bătrînețea cea mutilantă sufletește și deloc de dorit. Din fericire se pare că ne îndreptăm spre un soi de senectute activă, în care modelul propus nu este cel al Verei Călin ci al unor indivizi care se pot face utili fie familiei fie societății, sper să am o bătîrnețe mai interesantă decît cei patruzeci de ani trăiți pînă acum, if possible.

Un alt filon foarte interesant este cel al continuelor glosări sau interglosări pe tema distanței culturale față de țară și a trăirii diasporei ca statut ontologic, Vera Călin este un soi de rege Ioan fără țară care își trăiește exilull acesta interior cu voluptatea unei condamnate la moarte, bucurîndu-se în schimb de traiul bun și liniștit și citind sau recitind opere literare pe care le parcursese în tinerețe, unele surprinzătoare, Zamiatin cu prima distopie Noi, carte cumpărată la un yard sale cu cîțiva bănuți, Thomas Mann cu Muntele vrăjit, Amus Oz cu romanul Cutia neagră, diveree povestiri ale lui Borges, toate cu un spirit critic pururi tînăr și căutînd în operele literare un bagaj moral pe care numai o viață lungă de 80 de ani, cît avea autoarea în momentul scrierii jurnalului ți-o poate da. Nu știu dacă a reușit să-l încheie, știu că a publicat cîteva continuări prin presa literară bucureșteană, înainte să moară dorea să-l aducă pînă prin 2009, sper că da și că vom avea ocazia să-i citim această continuare cît se poate de curînd.

Închei prin a cita chiar fragmentul din final, superb exemplu de scriitură diaristă, știu că termenul nu a reușit să se impună dar îl folosesc aici doar pentru a nu repeta obsesiv cuvîntul jurnal:

„Îmi vine în minte mirarea fiului meu, pe atunci un copil de șapte, opt ani, în timp ce silabisea titlul unui afiș deasupra cinematografului Scala. „Ca-da-vrul. Mama ce-i aia cadavru?” Ii raspund „Un om mort”. Continua sa silabiseasca, „Nu se poate”, zice. „Cum poate un om mort să fie viu?”

Acum știe și el că există cadavre vii. Prăbușiți în noaptea bolii lor, imobilizați în bezna unui prezent fără deschidere, într-un deșert unde nu există hotar, între ființă și neființă, țintuiți în casă. Sunt contemporanii mei, care au încetat să mai comunice. Mi-am amintesc de cuvintele pe care mama le rostea apodictic, în împrejurări diverse: Viu sau mort, nimic intermediar. Vorba mamei a dormitat multă vreme în subsolul conștiinței mele. A ieșit la lumină cînd s-a născut spaima de tărîmul așteptării inerte. Da, mi-ar fi plăcut să scriu o carte intitulată „Viu sau mort, nimic intemediar””.

Acesta este de fapt titlul exact al însemnărilor americane ale Verei Călin, care ar trebui să se numească chiar așa, Viu sau mort, nimic intermediar. În 2013 eleva lui Tudor Vianu critic român de origine evreiască a aflat că se poate trece foarte ușor dintr-o stare în alta și din cadavrul viu care era în 2002, la venerabila vîrstă de 92 de ani și-a găsit liniștea și pacea sufletească într-un mic cimitir din Losa Angeles. Dumnezeu s-o odihnească în pace! May God rest her soul in peace!

 

Norman Manea, Laptele negru


Printr-un deux ex machina mi-a căzut în mîini volumul de publicistică a lui Norman Manea, binecunoscut romancier român care s-a stabilit în SUA în anii 80, devenind una din figurile proeminente ale diasporei literare, care s-a remarcat în urma polemicii nu tocmai adevărate cu Mircea Eliade pe care l-a acuzat în eseul Felix culpa că ar încerca să-și ascundă rădăcinile legionare.

Volumul acesta include pe lîngă diverse interviuri acordate fie unor reviste din țară și străinătate alte eseuri și o polemică, cea cu N.Manolescu sau Gabriel Liiceanu, stîrnită de titlul unei conferințe a ultimului, Fratele meu, Sebastian, considerat de autorul cărții nu tocmai exact, evident în apărarea domnului Liiceanu a sărit imediat colegul și prietenul său N.Manolescu, cel care s-a trezit luat în balon pentru că se declara îngrijorat de soarta lui Hamsun sau Celine, scriitori care nu au fost condamnați pentru un antisemitism latent ci pentru colaboraționismul lor cu fascismul. Mult mai potolite sunt celelate texte, în care eroii sunt diverși scriitori europeni sau americani de origine evreaiscă cu care în mod clar Norman Manea empetizează, vorbim aici despre autori de primă mînă ca Giorgio Bassani, Nathan Zuckermann, Franz Kafka, un soi de laitmotiv fiind fie jurnalul fie coresponden’a cu felice Bauer, Bruno Schultz, Mihail Sebastian, Paul Celan, Leon Volovici, cel care a realizat cu Norman Manea o carte de interviuri, Sertarele exilului, care se citește la fel de alert, Primo Levi, eroul unei poezii superbe scrise cu ocazia invitării autorului ei la un tîrg de carte la Roma, Simon Wiesenthal, Edgar Hiselranth, Anna Frank, Aharon Appelfeld, unele nume mi-erau perfect necunoscute înainte de citirea cărții, Imre Kertesz, Saul Bellow, în carte autorul român va desființa lectura lui Sorin Antohi din prefața ediției românești drept roman cu cheie subliniind teza că, citez: „dezbaterile în jurul romanului Ravelstein au fost adesea sterile și înșelătoare”. Perfect adevărat dar în patria lui Mircea Eliade lucrurile se văd parcă altfel decît la New York. Emoționant mi se pare aarticolul despre volumul Marianei Marin, Aripa secretă, cea care găsise în Anna Frank o parteneră la fel de valabilă ca celebra formulă Kitty pentru mica fetița care a suprraviețuit cîțiva ani într-o pivniță dintr-o casă de pe malul rîului Dam. De fapt poeziiile Marianei Marin, care fugea de cenzură, nu-s deloc bazate pe o strategie de ascundere ci pe una de identificare, căci ceea ce părea înainte de 89 o simplă parabolă politică poate fi privit azi ca o strategie de apropiere de statutul acesta de jidov rătăcitor pe care l-au căpătat evreii în modernitatea bîntuită de tot felul de forme de patologie, din care nu lipsesc Protocoalele înțelepților Sionului sau cuptoarele lagărului de la Auschwitz. Ele seamănă foarte mult, ca două picături de apă cu poeziile unei poetese americane, Selma Meerbaum, http://ro.wikipedia.org/wiki/Selma_Meerbaum-Eisinger

cea  care își construiește un alter-ego icțional, pe Amy Bellete, o autoare care a scris 57 de poeme pînă la vîrsta de 18 ani cînd a murit în lagrul de la Michailowka. Una dintre ele, intitulată Garoafele roșii, este o mică capodoperă, iată un mic fragment din ea :

 

„Sunt tot aici. Visul s-a dus. Sunt singură.

Sîngele îmi freamătă ca vinul roșu.

Nu ești aici. Dar suntem aproape de un plăcut foc sălbatic.

Primăvara noastră plînge. Plînge pentru noi.

Trebuie oare să plîngă pe vecie?”.

 

Sigur, după ce termini de citit cartea, sau măcar de răsfoit, ai senzația că ceva ți-a scăpat, că nu ai citit-o cu atenție, exeplarul care mi-a căzut în mînă era subliniat și cineva adăugase comentarii cu creionul. E o carte la care te întorci mereu și o redescoperi, o carte caleidoscop plină de lumini și umbre dar și de destulă înțelepciune rabinică. Nu voi uita săa adaug la final numele lui Ștefan iureș, redactorul cărții, cel care a cerut finanțare de la Departamentul pentru Relații Interetnice din Guvernul României. Și pentru care Laptele negru a devenit un soi de kaddish. Odihnească-se în pace!