Vladimir Nabokov, un fictionar fara prihana


As gresi daca nu as scrie cite ceva pe acest blog despre un vechi prieten, a companion and a darling friend, Vladimir Nabokov. Care a scris si a trait in doua limbi si culturi diferite, cea rusa si cea engleza, publicind cel putin un roman care a marcat deinitiv literatura americana in secolul XX, Lolita, „light of my life, fire of my loins. My sin, my soul. Lo-lee-ta: the tip of the tongue taking a trip of three steps down the palate to tap, at three, on the teeth”. Citatul ca atare apare si in Jurnalul lui Mircea Cartarescu, sper sa nu ma insel. Nu as vrea sa insist asupra acestui roman de altfel celebru ci sa ma opresc asupra altor opere, pina acum am citit mai  multe romane sau nuvele, de la Masenka, Disperare, Ochiul, Rege, Dama, Valet, Apararea Lujin, de asemenea ecranizata ca si Lolita, Camera obscura, Glorie, Invitatie la esafod, la Lucruri transparente, Ada sau Ardoarea, Adevarata viata a lui Sebastian Knight, Pnin, fiecare dintre acetea fiind tot atitea incercari de deconstructie a naratiunii si impunind o lectura atenta si participativa din partea cititorilor sai. As mentiona separat Vorbeste, memorie cea mai proustiana autobiografie din intreaga literatura americana in care lumea pplinaa de fluturi simboluri sahiste si parfum de aristocratie si de rusi albi se incarca dintr-o data cu imagini de neuitat si se transforma in epura trecutului surprins sub semnul  memoriei involuntare. Operele nabokoviene nu se incheie insa aici nu am citit si nici nu cred ca a fost tradusa in limba romana integrala povestirilor sale dar cele mai cizelate mi s-au parut Rege, Dama, Valet, Originalul Lurei, opera publicata postum de Dmitri Nabokov, fiul autorului, Disperare, variatie pe tema Lolitei si Ada si Ardoarea, romanul sau cel mai sofisticat din punctul de vedere narativ care ar merita o analiza aparte. Vladimir Nabokov ramine printre maestrii prozei secolului XX si a influentat destui autori contemporani, nu ddegeaba Martin Amis declara ca aare acasa un raft plin cu  operele sale, mie imi lipsessc doar citeva dintre ele dar de citit le-am citit pe toate cele ce au fost traduse deja si astept si celelalte titluri din colectia sa de autor a editurii polirom.

Advertisements

Cartile Craciunului


Doamna Sanda Golopentia intr-o culegere de eseuri intitulata America, America, ne ofera trei titluri de carti americane care pot fi citite in ajunul marii sarbatori crestine, si anume Ajun cajun de Craciun de Anne Rice, prin cajun se inteleg francezii care au emigrat initial in Canada si apoi in Louisiana, iar autoarea il inlocuieste pe Mos Craciun cu Mos Nicolae, acu cred ca este bine sa fie cit mai multi mosi cu putinta si toti sa umble cu sacul plin de daruri si de jucarii. Cea de-a doua propunere a autoarei este cea a unnei carti care se numeste Sf. Francisc predica pasarilor, scrisa de  Peter Schumann, director al unui teatru itinerant care ofera piini dupa fiecare reprezentatie. Cea de-a treia propunere a fost scrisa de o calugarita de Carmen Bermos de Gasztold, Rugaciuni in Arca, si isi imagineaza cum animalele din Arca lui Noe au fiecare cite o  rugaciune de adresat Creatorului lor. Pentru ca nu vreau sa ramin mai prejos as adauga si eu alte trei propuneri pentru copiii care-l asteapta pe Mosul, Darul lui Mos Craciun, de T.O.Bobe, Noaptea dorintelor a lui Michael Ende si Legenda rozei de Craciun de Selma Lagerlof. Craciun fericit!

Kazuo Ishiguro, un artist al lumii trecatoare


Nascut in anul 1954 la Nagasaki, Ishiguro  va emigra alaturi de familie in Regatul Unit unde isi face studiile universitare si va da lovitura cu Remains of the day, Ramasitele zilei, roman ecranizat cu sir Anthony Hopkins in rolul servitorului mereu credincios care vegheaza asupra stapinului sau pina in clipa mortii, dar va publica si alte 6 romane printre care si cele citite de mine, Pe cind eram orfani, Amintirea palida a muntilor sau Nu ma lasa sa plec niciodata. In toate aceste carti, nominalizate la Booker Prize, pe care l-a cistigat o singura data cu Remains of the day, Ishiguro sondeaza deopotriva relatiile dintre generatii, conflictele vechi si istoria Japoniei din timpul razboiului dar mai ales in perioada ei postbelica, cind structurile sociale si politice par a fi schimbate, prezentind publicului european o tara si o cultura care din multe puncte de vedere ramin enigmatice, greu de inteles.

Paul Auster, un postmodern


Nu se poate vorbi despre literatura americana contemporana fara a ace referirre la opera lui Paul Auster, unul din cei mai interesanti romancieri ai New York-ului, fie ca ne referim la Trilogia New-yorkulului, fie ca avem in vedere celelalte romane, Leviathan, Cartea iluziilor, Moon Palace, Timbuktu, Invisible sau ultimul roman dintr-o serie ceva mai lunga, Sunsset Park. Reteta lui Auster este oarte simpla, construieste citeva personaje puternice, clasice si le pozitioneaza in situatii cheie, inventate chiar de el, astfel incit creeaza lumi imaginare greu de reconstruit daca nu esti un cititor incapatinat si aplicat, gata de a urmari firul destul de intortocheat al naratiunii, caci printre autorii postmoderni contemporani Auster face cinste breslei sale scriitoricesti.

Solenoid


Am rasfoit azi cu atentie Solenoid, caramida lui Mircea Cartarescu, din pacate scriitorul nu reuseste sa  iasa din vibratia sonora a Orbitorului, ai senzatia ca orice va scrie de acum inainte vor fi copii dupa natura moarta din vechea trilogie, sigur are deschise usile spre traducatori, sau poate ca nu vrea sa riste, scrie dupa o reteta care i-a adus succes, dar ca sa cistige premiul Nobel pentru literatura asta e mai greu, tematica trebuie diversificata la maximum, pe unii i-a surprins declaratia lui Nicolae Manolescu potrivit careia Mircea, dat favorit de casele de pariuri din Londra, ar avea sanse reale la premiul Nobel. Eu zic ca ar fi putut risca mai mult, in loc sa propuna un narator ambiguu ar fi putut scrie o carte de amintiri deghizate in memorii si sau autobiografie si rezultatul ar i ost in genul cartii Gabrielei Adamesteanu, ult mai vie si mai palpitanta decit acest Solenoid. Chiar si prozele scurte sunt mai ofertante, De ce iubim femeile se vindea pe amazon.jp, mai vii si mai pur singe decit Solenoidul pe care promit sa-l citesc si sa-mi dau cu parerea sper avizata.

Saramago si blogul


Imi inchei suita de articole pentru blog cu un scurt popas pe blogul lui Jose Saramago, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, laureat al premiului Nobel pentru literatura, din pacate a scris pe blog doar doi ani moartea intrerupind aceasta aventura bloggeristica inainte de vreme. Nimeni nu ar fi crezut ca octogenarul Saramago este un asa inflacarat adversar al globalizarii, dar o demonstreaza articolele sale concepute special pentru blog in perioada septembrie 2008-martie 2009, deci relativ recent si cu evenimente care pot fi urmarite cu u;urinta inclusiv campania lui Obama versus McCain dar si faptul ca viitorul presedinte american a cumprat pentru cele doua fiice ale sale unn ciine portughez de apa, aceeasi rasa pe care a crescut-o in trecut si Saramago. Dar nu despre asta as fi vrut sa scriu ci despre replica data unui cizmar de celebru pictor Apelles, Cizmarule nu te ridica mai sus de sandaua ta, replica aparind mot a mot si intr-o schita a unui alt geniu, Caragiale. Ce sa spun va prindeti dvs. cine sunt personajele, Apelles este Saramago iar cizmarii sunt cei care de ani de zile se impauneaza cu ideea ca vor aduce un premiu Nobel literaturii romane, fara sa aiba blog dar nici substanta sufleteasca ce se desprinde din opera lui Saramago. Si apropo, pentru cinefili romanul sau Orbirea a fost ecranizat intr-un film la fel de alegoric si distopic cum era si cartea din care provine

Carl Sagan, Contact


Nu cred ca numele popularizatorului stiintei Carl Sagan mai are nevoie de vreo prezentare, cei mai in virsta ne reamintim serialele sale despre Cosmos si Univers, eu am citit doar doua din cartile sale, Creierul lui Broca, editata pe vremuri de defuncta editura Politica, lasa ca si editura Humanitas il prefera azi pe Hawkins, un alt mare geniu cosmologic, claritatea cu care fiecare planeta, asteroid sau misiune spatiala din anii 60 cind exxista un optimism spatial si omul se vedea deja cucerind planeta Marte printr-o expeditie intraplanetara la sfirsitul anilor 90, un soi de Odiseea spatiala 2016, dar azi dupa esecul navetelor de transport tot acest optimism s-a mai blurat, dar romanul care conteaza a fost scris de Carl Sagan in anul 1985 ca un soi de cintec de lebada, sa nu uitam ca el admitea cu unele rezzerve literatura SF constatind ca aceasta ii obisnuieste pe oameni cu ideea viitorului, facindu-l posibil. Sa vorbesti intr-o opera de fictiune despre numinosul lui Rudolf Otto si despre rolul incontestabil al lui Dumnezeu in crearea lumii acesteia, nu stiu daca in sapte zile sau in sapte miliarde de ani, aceasta reconciciliere a stiintei cu religia specifica si geneticii face din romanul mai mult decit filosoic al lui Carl Sagan o lectura cel putin la fel de interesanta ca Creierul lui Broca, apropo despre zona aceasta a creierului vorbeste si Mircea Cartarescu in Orbitor. Nu poti ignora o asemenea carte, ce se impune si prin dimensiuni dar care se citeste extrem de repede, in ciuda multitudinii de date si personaje care nu fac dec]t sa comenteze complexitatea relatiilor si interlegaturilor. Carl Sagan s-a stins din viata in anul 1996 si nu a putut viziona ecranizarea cartii care s-a produs un an mai tirziu, in 1997.