Referatul lui N.Manolescu la teza de doctorat Dublul Narcis

„O teză de aproape 800 de pagini( în formatul clasic A4) consacră dl. Iulian Băicuș Influenței romancierilor Marcel Proust și Andre Gide asupra prozatorilor români interbelici. Deși subiectul ca atare a fost deseori bătut, nimeni n-a privit pînă acum monografic influența. Proust s-a bucurat, după ce lucrarea de față a fost depusă, de un mic studiu al Corneliei Ștefănescu. Nu însă și Gide. Fiecare critic a venit cu o contribuție oarecare atunci cînd s-a ocupat fie de cei doi scriitori francezi, fie cînd s-a ocupat de romancierii români interbelici. Nimeni, cum am spus, nu a tratat însă tema exhaustiv.

O face dl. Iulian Băicuș, și încă într-o manieră atît de minuțioasă, încît va fi practic imposibil de aici înainte de a veni cu noutăți, cel puțin în cazul celor șapte autori pe care autorul tezei i-a avut în vedere. În ordinea din lucrare: Ibrăileanu, Holban, Sebastian, Eliade, Camil Petrescu,  Hortensia Papadat-Bengescu și Blecher. Doar extinzînd la alți contemporani ai lor sau la romancieri de după al Doilea Război Mondial se vor găsi observații de adăugat.  Pe lîngă caracterul exhaustiv aș semnala două lucruri, domnul Băicuș recitește în anul 2001 literatura și critica interbelică, și prin prisma a ceea ce s-a scris după război, orizontul său este extrem de larg, nu contează doar că a citit literatura și critica de astăzi dar face altă selecție chiar printre contemporanii lui Camil petrescu din alte literaturi, se referă la Virginia Woolf, Henry James, Aldous Huxley, James Joyce, Lawrence Durrell, și la cine nu se referă, la Freud, Jung, Eco, Duby, Beguin, Barthes, Baudrillard, Harold Bloom, Gilbert Durand, Derrida, Hocke, Gasset, de ieri și de azi, care își dau mîna. Această imensă bibliografie nu are decît un singur cusur, fiind în general, judicios folosită, fără paradă de erudiție, cusurul este că nu totdeauna edițiile romancierilor români sunt cele mai bune, critice, acolo unde sunt, și că Proust și Gide nu sunt citați în limba franceză, probabil nici citiți. Jurnalul lui Gide este dat cel de la E.L.U. din 1976, care este o selecție, cam a o suta parte din cel de la Gallimard(n.m. afirmația criticului este falsă, e cam a patra parte, între timp Jurnalul lui Gide a fost tradus integral la editura Cartier din Chișinău). Asta ca să dau un exemplu. Doar acolo unde nu a avut o ediție românească domnul Băicuș a mers la sursă. În ceea ce îi privește pe autorii români se știe că multe ediții din perioada comunistă au fost cenzurate copios. Camil Petrescu nu are pentru Patul lui Procust niciuna absolut integrală, nici ediția Liviu Călin, unde au fost restabilite cele mai multe pagini cenzurate, nu este completă. Edițiile citate de dl. Băicuș au cam o zecime de text lipsă, (n.m. au fost cenzurate pasajele pornografice) fără semnele cuvenite. Al doilea lucru pe care aș dori să-l semnalez în parte bine, sclipitor pe alocuri, cu formulări memorabile.

Aflăm din Introducerea Narcis contra Narcis, iată că și titlurile capitolelor au care mai de care un aer mai atractiv, ce își propune autorul tezei: Am pornit să recitim operele scriitorilor români  interbelici, conștienți de dificultatea misiunii și pornind de la ipoteza noastră inițială, aceasta ne-a fost confirmată, și anume că Proust și Gide constituie axele principale pe care s-a clădit romanul românesc interbelic. ..

De asemenea în absența unor elemente foarte precise, care să ateste influența, proustiană sau gideană, ne-am văzut să studiem proustianismul, mai ales la nivelul construcției personajului și mai puțin la nivel macrotextual.  A rezultat astfel un studiu care descrie, în subtext, complicatul proces de evoluție a personajului romanului românesc.

Nu-mi este limpede această justificare, nu sună a alibi? Și ce dacă nu poate fi atestată influența? Putem vedea ușor dacă ea se exercită la nivelul macrotextual, ba chiar mai ușor decît la nivelul personajului.

Trebuie să sărim la concluzii spre a nu pierde șirul acestei argumentații, cîteva zeci de pagini bune, vreo două sute în formatul clasic, înfățișează, odată cu bătălia criticii literare românești, din jurul Noului Roman gidean și proustian liniile mari ale influențelor care fac obiectul tezei de față, autorul procedează metodic, așezînd tema în fața a două oglinzi paralele, cea personală, de investigator special și meticulos, a celor mai mici urme de influență și cea a criticii interbelice, ori a contribuțiilor romancierilor înșiși, studiile lui Camil Petrescu, Ibrăileanu, Holban, Sebastian. Rezultatul este cea mai completă cercetare făcută vreodată pe tema cu pricina și o clară repartizare a punctelor de vedere. Nu stă în obligația referentului de a intra în toate detaliile unei teze de doctorat, nici nu ar fi cu putință. Mai ales că teza are 800 de pagini.(n.m. Criticul îmi declarase de mai multe ori că a fost exasperat de lungimea tezei).Așa că voi semnala doar problemele principale și îndeosebi pe cele litigioase.

Prima apare chiar în capitolul inaugural despre Ibrăileanu. Este Adela un roman proustian sau gidean? Ibrăileanu a fost printre primii care a distins între creație și analiză în roman, și fără ca faimoasă lui distincție, să se suprapună, sută la sută, peste cea a prozei proustiene versus proza tradițională, ea este importantă, la începutul deceniului al patrulea. Această afirmație venea din partea unui critic cu experiență și care aparținea vechii generații, el trecuse, cum remarcă foarte bine dl. Băicuș de la Balzac la Proust. Dar romanul Adela este altceva decît teoria criticului așa cum va fi Patul lui Procust în raport cu Noua structură și opera lui Marcel Proust. Dl. Băicuș este conștient că naratorul Adelei este mai degrabă din stirpea lui Sanin, eroul din Ape de primăvara de Turgheniev decît din stirpea lui Marcel. Dacă criticul Ibrăileanu îl citește bine pe Proust, romancierul Ibrăileanu îl imită destul de prost.

Încheiem acest lung excurs prin romanul lui Ibrăileanu, notează autorul tezei la pag. 36, conchizînd că între Emil Codrescu și Ibrăileanu există un paralelism evident. Pe noi ne interesa însă mai tare paralelismul dintre Proust și Ibrăileanu, ori dintre Codrescu și Marcel. Ideea principală a tezei este cea a influenței, dispare în aceste prime pagini ca Styxul sub pămînt.

Este bun, în schimb, capitolul despre Holban, acesta este totuși cel mai radical proustian dintre toți autorii interbelici, după cum Eliade este cel mai radical gidean. Roman după roman, analiza operei este fină și convingătoare, unele observații fără mare bătaie sunt totuși delicioase. Spre exemplu, alunița falsă pe care Julia Kristeva o remarcă pe obrazul Albertinei, se regăsește, după cum observă dl. Băicuș, pe obrazul multor personaje feminine din romanul proustian românesc! Acelașii grain de beaute trece de la Doamna T, la Ioana și la Dania, etc.

Sebastian, care scrie admirabil despre Proust, este, el mai curînd stendhaldian și  gidean, fiind vorba în opera lui doar de ecouri ale marelui roman proustian. (cf. citatului de la pag 95). Tocmai recuperarea trecutului, esentiala in Cautarea Timpului Pierdut, este blocata de incapacitatea personajului lui Sebastian de a-l evoca și păstra. Dl. Băicuș are dreptate, comparația cu Doamna Dalloway romanul Virginiei Woolf este remarcabilă. Se constată lesne gideanismul punerilor în abis ori al demarajului din faptele diverse. O ciudățenie este preyența în discuție a romanului De două mii de ani. Nu știu ce e proustian sau gidean. ( N.m. I-am explicat domnului profesor că romanul respectiv a fost urmat de un dosar al receptării sale, este vorba despre Cum am devenit huligan, iar structura este preluată din romanul lui Gide, Falsificatorii de bani).  În schimb lipsește micul roman Femei, mult mai în temă(n.m. l-am băgat la loc în volumul despre Sebastian, după ce domnul profesor îmi spusese să-l scot, dar a uitat). Exeperimetalismul de natură erotică, și deci gidismul, este mai pronunțat în acesta decît în romanele lui Eliade.

Autorul următor este chiar Mircea Eliade, cu premisa asumată de dl. Băicuș a gidismului integral și servil, după expresia lui G. Călinescu din Istorie, analiza cîtorva romane nu face decît să suțină premisa. Complexitatea lui Gide nu se regăsește însă în textele lui Eliade, aici descoperim un Gide pe sponci, Eliade fiind un autor care scoate stafidele din cozonac. Faptul divers, experimentul, actul gratuit, și toate celelalte trăsături gidiene sunt în Eliade prezente ca la nici un alt autor interbelic român.

Camil Petrescu este discutat și el foarte bine, ca romancier. Studiul Noua structură este reanalizat în capitolul final. Observațiile autorului tezei sunt remarcabile și din punctul de vedere stilistic, naratorul din Ultima noapte e dragoste este bucățică ruptă din autor. Temeinic este studiul temei geloziei camilpetresciene în raport cu cea a lui Marcel față de Albertine, din romanul lui Proust.

Apropo de o anumite incapacitate a romanului acesta a lui Sebastian și a lui Camil Petrescu de a imagina personaje diferite în funcție de naratori și de gusturile lor, singurul personaj important din Patul lui Procust, doamnei T. îi sunt rezervate cele trei scrisori, Fred are rezervat spațiul caietului, Ladima rămîne cu scrisorile și poeziile. Iar naratorul principal din subsol, epilogul al doilea, este Emilia, dar autorul nu ne-a oferit punctul ei de vedere față de Ladima și Fred Vasilescu. Evident, Camil Petrescu nu era în stare să ni-l ofere.

Un amplu comentariu se referă la primele povestiri ale Hortensiei Papadat-Bengescu și la primul ei roman din ciclul Hallipilor, Fecioarele despletite. Celelalte romane din ciclu abia dacă sunt menționate, oare de ce? (n.m. Pentru că nu sunt proustiene, ele au fost analizate separat, într-o altă carte despre Hortensia).

Dacă sunt prezentate pe larg nuvelele îmmblînzite, cum sugestiv numește dl. Băicuș, Femeia în fața oglinzii, Romanul Adrianei și Pe cine a iubit Alisia? De ce să nu fie preyentate și Concertul și restul? Este aici un capitol H.P-B față de Proust foarte util, mă întreb dacă o astfel de sinteză putea exista și la restul capitolelor.

În fine Blecher, al cărui microscop analitic prin care este privit corpul ar fi mai puternic decît cel proustian, iar metaforele celor doi scriitori sunt înrudite.

Last but least, capitolul amplu, poate prea amplu, cu o mulțime de lucruri în afara temei, dar interesant, în tot cazul care încheie suita de romancieri interbelici, care au suferit fie influența lui Proust, fie cea a lui Gide.

Teza de doctorat a domnului Iulian Băicuș se citește cu plăcere, deși este atît de lungă, și reprezintă nu doar o contribuție esențială la temă, dar și un text critic de primă mînă, ea se cuvine acceptată ca valabilă pentru obținerea titlului de doctor în literatură

 

 

1 iaunuarie 2002

Profesor Universitar dr. Nicolae Manolescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s