Am recitit destul de recent un roman pe care l-am citit pentru prima oară în perioada Masteratului, romanul dlui. Cristian Teodorescu, Tainele inimei. Ştiam o bună parte din proza sa scurtă din volumul Maestrul de lumini, reproduse într-o ediţie nouă, dintre acestea se remarcă celebra proză Tapetul, jurnalul unei coafeze Mina M., un soi de madame Bovary de la mahala, care se decide să divorțeze, dar printre cele mai cunoscute povestiri sunt și cele intitulate Maestrul de lumini, Faptul divers, Elefantul, Moștenirea, şi am citit volumul care continuă oarecum universul acestuia în epoca post-comunista Întîmplări din lumea nouă, dar care mi s-a părut la momentul în care l-am citit ca intrând uşor într-un soi de fading. Cristian Teodorescu[1], binecunoscut prozator optzecist, a dăruit şi el cititorilor două astfel de volume intitulate Povestiri din lumea nouă, şi Îngerul de la benzinărie în care poetica optzecistă era translată asupra noilor realităţi, nu fără talent şi măiestrie literară. Autorul atinsese o culme de măiestrie în primul său volum Maestrul de lumini, urmat de un roman, Tainele inimii, un roman realist, doric, un Bildungsroman alcătuit din mai multe povestiri ai formaţiei unui intelectual din anii 80. În Povestiri din lumea nouă, şi Îngerul de la benzinărie autorul a reuşit performanţa de a-şi egala propriul său record personal, instituit cu ocazia publicării primului său volum de povestiri, Maestrul de lumini, recunoscut de critica literară drept unul din cele mai valoroase volume de proză scurtă din anii 80. Dar lumea nouă trebuia să sondeze noi zone poetice ale prozei, să experimenteze limbaje noi.
Nu voi intra în consideraţiuni privind importanţa prozei scurte pentru povestitorii optzecişti şi nu voi insista asupra relaţiei cu tradiţia prozei scurte americane, de la Ernst Hemingway la Raymond Carver, promit să revin cu altă ocazie. Un blog e altceva decât o cronică literară, vrea să aducă doar aşa, un precipitat de cronică. Romanul său însă pare în primul rînd, aşa, un soi de ţesătură de nuvele sau de short stories.
În Tainele inimii, care nu are nicio legătură cu începutul de roman al lui Mihail Kogălniceanu, am regăsit atmosfera din celelalte romane din anii 80, e un aer comun dacă vă uitați peste cele două roane ale lui Sorin Preda, Parțial color, sau Plus, minus o zi, personajele cărţii sunt extrem de puternice, iar eroul principal e un intelectual, Octavian, care cade în vidul interior. Pe mine m-a cam plictisit, mărturisesc sincer, cred că romanul a pierdut mult în propețime după 1989 deși tipologiile umane nu prea aveau cum să se modifice. Un liant aparte îl dau fragmentele narate la persoana a doua, cum am mai întîlnit prin cărţile lui Julio Cortazar, care dau ritm alert şi se constituie într-un soi de cor tragic cu ajutorul căruia sunt comentate acţiunile şi deciziile personajelor. E un roman care rezistă, după umila mea părere, tocmai pentru atmosfera gogolian-sadoveniană a târgurilor de provincie iar titlul cărţii, veţi vedea, poate părea doar o dulce ironie. Trecerea de la proza optzecistă cu țărani și navetiști, vizibilă în romanul colectiv Autobuzul de Însurăței, produs de membrii cenaclului Junimea condus de Ovid S.Crohmălniceanu, la buticarii și bișnițarii tranziției se va face în volumul de proză scurtă Întîmplări din lumea nouă, cînd autorul își reglează tirul și nimerește doar cîteva ținte, printre ele figurează și Motocicleta lui Dollinger, Avionul lui Băicel, sau Secta lui Barză. M-am bucurat evident să aflu că Cristian Teodorescu a erecidvat și a adunat o serie din povestirile publicate în serial în revista România literară în volumul Medgidia, orașul de apoi, un roman cu personaje felliniene, din care se disting diverse personaje, construite pe jocul stereotipiilor interetnice, ca-n piesa de altă dată, Take, Ianke și Cadîr, taote aceste destine gravitau în jurul resturantului CFR luat în grijă de Fănica și Virginia Teodorescu, care nu-s nimeni alții decît bunicii prozatorului. Trăsătura esențială a acestor proze este dată de minimalismul lor, ele sunt mai mult niște snoave de tip Nastratin Hogea, niște întîmplări inventate sau cunoscute doar locuitorilor din Medgidia, care sunt demne de realismul magic, cultivat la noi de Ștefan Agopian, în Manualul întîmplărilor sau Tache de catifea sau de Varujan Vosganian în Cartea șoaptelor, o altă revelație în materie de roman românesc contemporan. Medgidia, orașul de apoi are ceva dintr-o terra mitica, e un soi de Macondo autohton în care se întîlnesc pe planul acesta invizibil dintre ficțiune și amintire dom Caludi, insula Ada Kaleh, scufundată în apele Dunării de construcția marelui baraj de la Porțile de fier, potcovarul Bazil, curcanii lui Tefik, sărbătoarea Ramadanului, Costică Observatorul Astronomic, cîinele Leuțu lui Neli care băgase spaima în locuitorii orașului mai ceva ca dulăul din Baskerville, prietenii lui Caludi, martirul Paulică, cafeaua lui Sarkis, niște întămplări neobișnuite cel puțin dar care dau farmecul cărții, capitolul final punînd problema esențială, cea a dispariției acelei lumi și a nostalgiei care l-a cuprins pe povestitor, care își rememorează pe măsură ce povestește chiar propria copilărie sau viață.
[1] Cristian Teodorescu, Povestiri din lumea nouă, Bucureşti, Rao, 1996 şi Îngerul de la benzinărie, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003
Iulian Baicus- Poiana lui Mayuma 